Stanoevici iese si intra Anghel.

Ministerul Românilor de Pretutindeni se va păstra şi în viitorul guvern, acesta urmând să fie deţinut de senatorul Adrian Anghel. De asemenea, se va menţine şi portofoliul Dialogului Social, unde va fi propus senatorul Liviu Pop.

Ei au avut un vis ce altii l-au spulberat. 40 de fotografii inedite.

Sa ne reamintim si de cate ori avem ocazia, sa spunem mai departe ca ei au avut un vis ce altii l-au spulberat.

Tokes erou al revolutiei sau "mana moarta" a jocului. Historia dezbate acest subiect.

„Revoluţia romana a început la Timişoara, scânteia fiind aprinsă de curajul unui om, reverendul Laszlo Tokes, un pastor al Bisericii Reformate (Calviniste) şi o parte din minoritatea etnică maghiară”. (1)

„FALS! Revoluţia a început la Iaşi, iar curajul lui Tokes este o invenţie, atitudinea sa – dincolo de legăturile cu spionajul maghiar – fiind exact contrară imaginii proiectate în universităţile americane de Vladimir Tismăneanu, minoritatea maghiară n-a avut nici un rol, violenţele din Timişoara fiind provocate şi întreţinute profesionist de cetăţeni români, în majoritatea lor etnici români” (2) .

Din cele relatate de Alex Mihai Stoenescu, trebuie înţeles că nu Laszlo Tokes a fost „pionul” revoluţiei – merit pe care i-l atribuie o parte din „istoricii” nedocumentați din România. Evenimentele, legate de pastorul protestant, nu s-au petrecut aşa cum le-a descris Tismăneanu – descriere care-l erijează pe Tokes într-un salvator al României şi un erou al revoluţiei.

Trebuie înţeles un lucru esenţial şi anume că: enoriaşii care l-au susţinut în zilele de 15 şi 16 decembrie 1989 erau unii, iar adevăraţii revoluţionari, au fost alţii.

„Tokes [...]nicidecum n-a zis <<veniţi şi staţi să murim împreună pentru democraţie şi libertate. Tokes a încercat să-şi salveze pielea.”

Urmărind cursul evenimentelor petrecute la Timişoara în ziua de 15 decembrie, vom observa că Laszlo Tokes nu numai că nu a îndemnat oamenii la revoluţie, ci chiar i-a rugat să plece – imediat după ce primarul Moţ l-a asigurat că nu va fi evacuat – lucru confirmat şi de Sorin Oprea într-o emisiune difuzată în decembrie 2003 la TVR Timişoara: „Tokes, după câte îmi aduc bine aminte, a ieşit la fereastră şi a spus <<oameni buni plecaţi acasă, totul este în ordine>>, nicidecum n-a îndemnat oamenii la revoluţie. Sau nicidecum n-a zis <<veniţi şi staţi să murim împreună pentru democraţie şi libertate. Tokes a încercat să-şi salveze pielea. Cam aşa s-a întâmplat”.

Preliminariile: ordinul de evacuare a reverendului

Ordinul de intervenţie, pentru evacuarea reverendului, a fost dat de judecătoria Timişoara în urma cererii făcute de Episcopia Reformată Oradea, reprezentată prin episcopul Laszlo Papp, la data de 16 septembrie 1989 - menţionez că Tokes a fost înştiinţat din data de 1 septembrie 1989 asupra faptul că i-a fost retrasă autorizaţia de funcţionare (3) şi că trebuie să părăsească apartamentul - locuinţă de serviciu ocupabilă numai de către preotul care îndeplineşte serviciul religios al comunităţii - până pe data de 15 septembrie 1989.

Din studiul documentelor (4) se observă că refuzul de a părăsi parohia nu a fost pentru Tokes o noutate. Acesta, la începutul activităţii sale de la Braşov şi Dej, în urma unor repetate încălcări disciplinare, a fost radiat din rândul preoţilor datorită refuzului său de a fi mutat la o altă parohie şi timp de 25 de luni a trăit fără ocupaţie (5). Motivul mutării sale de la Timişoara la Sălaj este cât se poate de banal: împotrivirea controlului financiar – împotrivire care i-a adus mutarea disciplinară la o altă parohie.

Mărturia lui Gazda Arpad (6) este esenţială pentru a ne da seama de ceea ce Tokes făcea - încercă să-şi salveze pielea, nicidecum nu lupta împotriva regimului comunist din România – la sfârşitul fiecărei săptămâni: „După ce a refuzat să se mute la Mineu, Tokes n-a mai primit salariu, dar el totuşi ţinea slujba” (7) – un lucru normal din moment ce refuzase mutarea într-o altă parohie, mutare pe care o considera ilegală. Practic, el a dat dovadă de insubordonare faţă de structurile superioare ale Bisericii Reformate. „Comunitatea îl ajuta. De nenumărate ori a fost vizitat de autorităţi. El, în fiecare săptămână după slujbă ţine o informare în care spunea cine a murit, cine a fost botezat, şi, în afară de aceste ştiri normale, el mai spunea că a fost vizitat în data cutare de inspectorul cultelor Teperdel, în data cutare a fost invitat la securitate de maiorul cutare... Puterea lui era tocmai faptul că n-a făcut taină din toate cele ce i se întâmpla” (8).

În urma sentinţei date de judecătoria Timişoara, sentinţa de evacuare, care expira în data de 15 septembrie – după această dată, autorităţile competente puteau trece la evacuare silită, aşa cum au şi făcut -, „în 10 septembrie, la slujbă, Tokes a anunţat asta şi a chemat enoriaşii să fie martori la această evacuare nedreaptă” (9). Cu toate că „această chemare” a fost înţeleasă, o bună perioadă de timp, ca şi o chemare de împotrivire în faţa regimului totalitar, reverendul nu făcea altceva decât să-şi apere propriile interese – acestea vizau atât locul de muncă cât şi apartamentul în care locuia ilegal dat fiind faptul că fusese revocat din funcţia de preot, iar în locul lui fusese ales un alt reverend.

15-16 decembrie – ce s-a întâmplat de fapt?

Evenimentele încep să ia amploare la data de 15 decembrie 1989. În dimineaţa acestei zile, în jurul orei 08:00, în apropierea imobilului apar fidelii pastorului, majoritatea oamenii în vârstă şi femei. Aceştia însă observă prezenţa miliţianului de pază şi nu au curajul să se apropie, după cum explică martorul Gazda Arpad: „se plimbau prin zonă, întrau în farmacie, ieşeau, întrau în alimentară, ieşeau” (10). Tot în aceea dimineaţă, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu talciocurile din Timişoara sunt închise. Decizia trezeşte nemulţumirea lumii interlope din oraş şi a numeroşilor mici negustori veniţi din ţară, în primul rând din Moldova, pentru aprovizionare cu produse ale micului trafic. Această decizie de închidere a talciocurilor nu a făcut altceva decât să strângă şi mai multă lumea în jurul casei pastorului. Aceştia erau nemulţumiţi de decizia lui Ceauşescu de închidere a talciocurilor, nicidecum de decizia de mutare a pastorului Tokes (11).

Conturul evenimentelor a fost trasat după ora 16:00, conform lui Bălan Radu: „În data de 15 decembrie 1989, la ora 16:00, secretarul cu probleme de propagandă, Bolog Vasile, mi-a comunicat că, din datele ce le posedă, în faţa locuinţei pastorului Laszlo Tokes este adunat un număr de 70-100 de persoane, care nu se manifestă sub nici o formă” (12).

Nicolae Mavru ne vorbeşte despre cazul Tokes într-un interviu acordat lui Alex Mihai Stoenescu. Mavru, în decembrie 1989, era maior şi îndeplinea funcţia de şef al Serviciului de Filaj şi Investigaţii din Securitatea judeţului Timiş. Acesta, în 16 decembrie, surprinde foarte bine momentul în care, la casa pastorului, se formează un grup de protestatari “identificaţi printr-o beretă cu şnur” (13) care erau responsabili cu formarea masei de susţinere pentru pastor: “aceştia apăreau şi dispăreau, nu erau mai mult de 10-15 persoane, dar dispariţia lor era legată de încercarea de a mobiliza oamenii din oraş” (14). Din punctul meu de vedere şi din documentele şi interviurile studiate am ajuns la concluzia că această sarcină, “de mobilizare a populaţiei”, a fost un eşec total. În prima instanţă, cei din grupul cu “beretă cu şnur” au reuşit să strângă un număr nesemnificativ de persoane (aproximativ 50), lucru care arată dezinteresul mulţimii faţă de Laszlo Tokes: “unii cetăţenii îi luau la înjurături” (15) pe cei care îi îndemnau să fie solidari cu pastorul.

”În acest timp prietenul meu a strigat <<Jos Ceauşescu>>, iar noi am scandat <<Libertate! Libertate!>>. Tokes a apelat încă odată să nu-i facem probleme, spunând că soţiei i se face rău.”

După-amiaza zilei de 16 decembrie 1989 este considerată punctul de întoarcere a mişcării “pro-Tokes” împotriva regimului Comunist din România. A nu se înţelege că mişcarea pro-Tokes a fost reprezentată de toate persoanele de la faţa locului pentru că mai jos vom observa unele greşeli făcute de membrii partidului din Timişoara. Declaratia lui Gazda Arpad este esentiala prin contextexul sau: “La primele scandări <<Jos Ceauşescu!>> noi realmente eram speriaţi (era încă lumina – cam ora 15). Ne gândeam că securitatea, prin provocatori, face o demonstraţie anticomunistă pentru  a avea apoi pretext să dea sentinţe de ani grei de închisoare… Nu vedeam din casă tot ce se întâmpla afară. Tokes a început să-i liniştească pe cei din stradă” (16). Mărturia lui Kali Adrian Matei, manifestant aflat în faţa casei lui Tokes, este esenţială pentru a înţelege reacţia pastorului: “Acesta a ieşit la geam, a mulţumit pentru sprijin şi a rugat să nu-i facem problem. În acest timp prietenul meu a strigat <<Jos Ceauşescu>>, iar noi am scandat <<Libertate! Libertate!>>. Tokes a apelat încă odată să nu-i facem probleme, spunând că soţiei i se face rău” (17).

Aceste declaraţii ale martorilor sunt întărite de raportul filajului făcut la casa reverendului în data de 16 decembrie 1989. În raport se regăsesc note care atestă faptul că preotul a rugat mulţimea să plece, trimiţând pe cineva să-şi afişeze un text în acelaşi sens pe uşă, în limba maghiară şi romană, specificând că duminică, 17.12.1989, ora 10:00 pot veni la slujbă. Acesta i-a asigurat pe manifestanţi că primarul i-a acordat libertatea, că va primi lemne şi i-a rugat să demonstreze în altă parte.

În concluzie: Laszlo Tokes dorea să rămână preot la parohia din Timişoara, nu dorea să fie mutat – lucruri pe care le-a obţinut în scris de la primarul Moţ. Manifestanţii doreau să-şi păstreze preotul şi protestau pentru ca acesta să nu fie mutat în judeţul Sălaj – acest lucru a fost asigurat în scris de primarul mai sus menţionat. Acum că lucrurile au fost “rezolvate”, de ce manifestanţii au rămas în continuare în stradă ca să protesteze? Din diferite declaraţii ale martorilor şi din studiul raportului de Filaj al Securităţii Timişoara, reiese că manifestanţii au fost manipulaţi pentru a rămâne în stradă cu un prim scop de a-l ajuta pe reverend, dar odată cu rezolvarea “problemei” interesul faţă de reverend a fost trecut la manifestaţia împotriva regimului comunist.

A se face din Laszlo Tokes un erou al revoluţiei române este dincolo de posibilităţile intelectuale ale celui mai talentat autor de ficţiune, iar aceste cuvinte sunt întărite cu ajutorul celor relatate  mai sus.

Formarea masei critice

Formarea masei critice s-a făcut în numai câteva minute pentru că un grup de tineri agitaţi au început să tragă pantografele tramvaielor oprindu-le pentru a bloca circulaţia, câţiva „copii ai străzii” au aruncat cu pietre în geamurile tramvaielor, astfel încât oamenii au fost nevoiţi să coboare. „Unii au plecat nervoşi pe jos acasă, mulţi însă au rămas pe loc pentru a vedea ce se întâmplă. Se forma astfel instinctiv masa critică a mulţimii” (18).

Un al doilea factor care a ajutat la formarea acestei mase a fost chiar primul-secretar al Comitetului Judeţean Timiş al PCR – hotărârile pe care acesta le-a luat, cu privire la infiltrarea unui număr mare de oameni printre manifestanţii aflaţi în faţa casei lui Tokes, nu pot fi considerate decât “haotice”: „în dimineaţa de 16 decembrie 1989, la ora 08:00, am fost chemat de Radu Bălan, odată cu mine venind şi ceilalţi secretari: Bolog Vasile, Avram Teodorea, Boiboreanu Viorica şi Lazureanu Aurel, Bălan Radu ne-a informat cu privire la cazul Laszlo Tokes şi anume că în Piaţa Maria s-au adunat 3-400 de persoane care-şi exprimau opoziţia faţă de măsura de evacuare a pastorului ce urma să fie luată. Prim-secretarul ne-a informat că pentru dezorganizarea acelei manifestaţii urmează a fi infiltraţi alţi patru-cinci sute de oameni cu diferite responsabilităţi pe linia muncii de partid sau de sindicat. Ne-a mai precizat că deja printre aceşti demonstranţi se găsesc lucrători din aparatul Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne” (19).

În jurul orei 16:00, în strada Timotei Cipariu apare un grup de aproximativ 60-70 de persoane care se opreşte în dreptul casei lui Tokes – aceştia sunt sindicalişti trimişi de primarul Petre Moţ să împiedice adunarea manifestanţilor. Ultima ideea nu a fost una inspirată deoarece „autorităţile locale constituiau ele însele un grup masiv de peste 100 de persoane” (20), trezind curiozitatea trecătorilor care se opreau pentru a vedea ce se întâmpla, astfel numărul manifestanţilor înmulţindu-se din clipă în clipă dar „teza unei mulţimi de 1000 de persoane prezente în dimineaţa sau după-amiază zile de 16 decembrie nu este realistă” (21).

Nicolae Mavru a surprins foarte bine şi raportul între nucleul incitator şi mulţimea de oameni manipulaţi: „Aceştia, câţiva tineri, maxim 10, fluturând un steag, au început să strige: <<Haideţi după noi, spre comitetul judeţean!>> moment în care se rupeau din mijlocul nucleului şi al mulţimii şi o porneau spre Piaţa Maria. Nimeni nu i-a urmat” (22). Această încercare a instigaturilor s-a repetat de aproximativ 9 ori. După aceste încercări nereuşite - datorită lipsei de curaj a populaţiei – grupul de maghiari, „iritat de lipsa de cooperare şi de curaj a românilor” (23) au schimbat radical tactica, astfel au început să strige „Jos Ceauşescu!”, iar într-un final au reuşit să-i “mobilizeze” pe cei prezenţi în stradă şi să pornească spre Comitetul Judeţean de Partid. Nicolae Mavru cunoaşte foarte bine acest episod încât face o relatare comico-tragica în legătură cu numărul mare de securişti infiltrate printre manifestanţi: “în timpul luptelor de stradă, când au apărut forţele de ordine şi militarii (grăniceri plus patrule), am început să-i fugărim. Pe măsură ce îi prindeam, ne confruntăm cu o situaţie incredibilă: am estimat a doua zi la raport, pe baza acumulării totalităţii informaţiilor de la oamenii mei, că cel puţin 20% din cei prinşi seara şi noaptea, la primele asalturi, erau informatori ai Securităţii şi Miliţiei, colaboratori din reţele (…). Numai eu am eliberat cinci în Piaţa Circumvalutiunii” (24).

Observăm că nemaiputând să-l susţină pe Laszlo Tokes – acesta îşi rezolvase problemele cu autorităţile – acel grup care cu ceva timp în urmă umbla prin oraş pentru a strânge un număr cât mai mare de manifestanţi, acum încearcă să pornească un protest social - după multe încercări nereuşite într-un final, instigatorii reuşesc să “pornească” protestul social.

Concluzie

Odată cu trecerea timpul – 25 de ani  de la revoluţie – majoritatea persoanelor ÎNCĂ iau în considerare ipoteza precum că Laszlo Tokes este responsabil pentru ceea ce s-a întâmplat în 1989. Este idolatrizat în diferite scrieri ale diferiţilor autori. Vladimir Tismăneanu este unul dintre aceştia.

Prin cele relatate mai sus, cazul Laszlo Tokes şi formarea masei critice, am demonstrat că nu pastorul reformat a fost fitilul şi formatorul acestei mase care a protestat împotriva regimului totalitar a lui Ceauşescu. El a fost folosit de cei “bine antrenaţi” pentru acest scop – numiţi diversionişti – pentru a strânge mulţimea – din câte observam mai sus, nu au reuşit să strângă decât un număr infirm de persoane – şi într-un final a-I întoarce împotriva lui Ceauşescu !

sursa: historia.ro

Iliescu stie cine a tras in noi? Dosarul "Iancu".

Securitatea si M.Ap.N. in '89 au ucis. Cine a dat ordinul si unde se afla?

Revoluția Română din 1989 a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă și demonstrații desfășurate în România, între 16 și 25 decembrie 1989, care au dus la căderea președintelui Nicolae Ceaușescu și la sfârșitul regimului comunist din România. Demonstrațiile din ce în ce mai ample au culminat cu procesul și execuția soților Ceaușescu. Înainte de revoluția română, toate celelalte state est-europene trecuseră în mod pașnic la democrație; România a fost singura țară din blocul estic care a trecut printr-o revoluție violentă și în care conducătorii comuniști au fost executați.

Ion Iliescu - Adevarul despre omul care ne-a marcat istoria Romaniei prin 20 de ani de teroare si dezintegrare a natiunii! 

Ceea ce veti citi in materialul de fata are la baza informari si documente din dosarul “IANCU” – numele codificat in arhivele KGB al lui Ion Iliescu. Fostul presedinte al Romaniei – ajuns in aceasta functie in urma unei lovituri de stat ce a intrunit toate elementele strategice si tactice ale unei asemenea actiuni si care a fost savarsita prin intermediul unui serviciu secret strain – in speta KGB din Rusia Sovietica – s-a aflat in atentia Directiei Contraspionaj, iar dosarul a fost intocmit de aceasta directie a DSS, dupa care a ajuns intr-o structura mult mai importanta a tarii, de la acea vreme, cunoscuta sub denumirea generica de “unitatea 0110”, dupa ce, initial, a fost lucrat (intre anii 1970 - 1975) si de ofiterii de intelligence ai UM 0920. Acum, dosarul original se afla sub incidenta Secretului de Stat, intr-o locatie externa a Directiei Generale a Informatiilor Militare (doar Presedintele actual poate cere desecretizarea, declasificarea dosarului, in calitatea sa de sef al CSAT), si din el va reiesi, fara tagada, incalcarea flagranta si repetata, de catre ION ILIESCU, a art. 155 din Codul Penal al Romaniei, pentru care fostul presedinte este pasibil de incarcerare pe viata! Facem mentiunea ca, in SRI, exista un dosar “IANCU”, falsificat de catre fostul sef al acestei institutii, Radu Timofte, pentru crearea de confuzie si pentru a-l pune la adapost pe ILIESCU. Una peste alta, din studierea adevaratului dosar “IANCU” – la care si noi am avut acces limitat – reiese clar ca “revolutia romana” n-a fost decat o lovitura de stat facuta pentru a pune mana pe putere de catre fostul activist de partid cu sprijinul unui alt sef de stat, al URSS – Gorbaciov. Gorbaciov a facut o investitie masiva de bani si resurse umane pentru inlaturarea lui Ceausescu. A inceput cu reactivarea “fosilelor” spionajului sovietic din generatia lui Brucan, ION ILIESCU si Walter Roman (fost agent NKVD in Spania in 1936) si DAN VOICULESCU, precum si a “generatiei tinere” a lui Petre Roman si Gelu Voican-Voiculescu. Sotii Ceausescu si Marin Ceausescu au fot condamnati la moarte de catre KGB, cu aprobarea lui Gorbaciov. Una din pricipalele acuzatii la simulacrul penibil de proces judiciar al sotilor Ceausescu din 23-25 Decembrie 1989 a fost ca “au vandut sisteme avansate de armament Statelor Unite, care i-a platit prin intermediul unei banci elvetiene”. Guvernul american a incercat sa salveze viata lui Marin Ceausescu, dar echipa operativa C.I.A. a sosit la ambasada romana din Viena in momentul in care echipa kgb care il spanzurase pe Marin Ceausescu in subsolul ambasadei tocmai parasea cladirea. LOVITURA DE STAT a fost temeinic pregatita dinainte si cuprindea urmatoarele operatiuni: Operatia “Troika”. La sfarsitul lui Iulie 1989 a fost infiintat un comandament central la Kishinev (fost Chisinau) si au fot selectati aproape 15,000 de ofiteri si subofiteri apartinand: 1 – Komitet Gosudarstvenoy Bezopasnasti (K.G.B.) – Committee for State Security – Comitetul pentru Securitatea de Stat, 2 – Glavnoye Razvedyvatelnoye Upravleniye Generalnogo Shtaba (G.R.U.-GSh.) – Main Intelligence Directorate of the General Staff – Directiunea Generala de Informatii a Marelui Stat Major. Au fost formate circa 5,000 de echipe de catre trei ofiteri sau subofiteri reprezentand aceste servicii, iar fiecare echipa a fost dotata cu un autoturism (marea majoritate Lada) special prevazute cu compartimente pentru ascunderea armamentului, munitiei si a explozivelor. Participantii au luat la Chisinau lectii speciale de limba romana si geografia Romania cu o durata de trei luni, in diverse cazerme ale orasului. Incepand cu a doua jumatate a lunii Octombrie 1989, echipele Troika au fot introduse ca “turisti” in Romania, in ritmul de circa 150 masini pe zi. Au fost trimise in majoritatea judetelor, dar destinatiile prioritare au fost Timisoara si Bucuresti. Timisoara a fot aleasa ca o buna cadidata pentru “demonstratii populare anti-Ceausescu”, datorita apropierii relative de Europa de Vest si datorita prezentei unui vechi “prieten” al KGB, pastorul protestant Tokes. (N.R : Am citit cateva rapoarte trimise de un capitan KGB, care fusese recrutat mai inainte si lucra pentru noi ca agent dublu). El descrie in detaliu actiunile din Calea Ghirocului si de la resedinta lui Tokes. La un moment dat in seara zilei de 16 Decembrie 1989, colonelul KGB care era comandant operativ al “operatiei Tokes” a cerut sa se faca “numarul”, adica identificarea tuturor protestatarilor din jurul locuintii lui Tokes. “Si ne-am alarmat, fiindca noi (echipele Troika) eram peste 80% din participanti. Noroc ca a doua zi a venit ordinul sa ne deplasam la Bucuresti…” Actiunea importanta era acum la Bucuresti unde 2 generali sovietici si un numar de ofiteri superiori KGB, care toti vorbeau “moldovineste”, au dus tratative timp de aproape doua saptamani cu diversi generali romani de securitate si armata pentru a asigura “bascularea” … Echipa sovietica de negociatori era in contact radio quasi-permanent cu comandamentul operatiei Troika din Chisinau. 
Ei au prezentat ultima propunere a lui Gorbatchev pe 17 Decembrie 1989, care promitea in mod solemn ca niciun salariat al Ministerului de Interne sau al Ministerului Fortelor Armate nu va fi concediat, arestat sau judecat, si ca toti acesti salariati vor fi promovati in masa si salariile le vor fi marite corespunzator… Propunerea a fost acceptata de aproape toti conducatorii securitatii si armatei la 20 Decembrie 1989. Singura exceptie a fost un general de armata care era ministru adjunct; el a refuzat si a fost imediat “sinucis” de “negociatori”. Generalii care acceptasera propunerea lui Gorbaciov au cerut apoi lui Ceausescu sa organizeze faimoasa ”adunare populara” din 22 Decembrie 1989. Ni s-a parut deosebit de interesant faptul ca toate aceste negocieri cu conducatorii securitatii si armatei au fost purtate exclusiv de catre militarii sovietici care nu au implicat, evident din motive de securitate, echipa de spioni civili destinati fazei urmatoare, operatia “Flanela”. E foarte probabil ca marea majoritate a spionilor KGB care au executat lovitura de stat sovietca nu au stiut cine sunt noii conducatori politici ai Romaniei pana cand i-au vazut pe “flanelisti’ defiland pe ecranele televizoarelor… Operatia “Flanela”. Ziua de 22 Decembrie 1989 a inceput inainte de ora 7 dimineata pentru trei agenti operativi CIA care lucrau in cadrul Ambasadei Americane la Bucuresti. Erau imbracati “romaneste” si au ajuns devreme in Piata Palatului, asa ca au asistat la toate fazele faimosului meeting. Au vazut cum s-a construit “dreptunghiul” si “razele”, care erau o procedura standard la toate meetingurile publice a lui Ceausescu. “Dreptunghiul” era constituit din circa 200 de securisti masati sub balconul dela care urma sa vorbeasca Ceausescu. De la “dreptunghi” plecau “razele” constituite din cate doi (uneori trei) securisti umar la umar, mergand spre exterior. Intre aceste “raze” erau apoi plasate grupurile de muncitori si alti membri de partid adusi cu autobuzele. Aceasta descriere tehnica e probabil plictisitoare, dar veti vedea ca este foarte importanta pentru meetingul din 22 Decembrie 1989. Cand Ceausescu a ajuns la punctul in care a facut o pauza, securitatea a pus la difuzoare o inregistrare a unor rafale de mitraliera. Am vazut filmul meetingului si vad si acum privirea speriata a lui Ceausescu care nu intelegea ce se intampla. Emil Bobu intra pe balcon in spatele lui si-i spune: ” E SECU !”. In momentul acela Ceausescu a inteles ca activistii de pardid din securitate a trecut de partea sovieticilor si ca partida era pierduta. Acesta este momentul in care niste “tineri curajosi” au inceput sa alerge prin multime strigand: “Jos Ceausescu! Jos cu dictatorul”. Oamenii nostri de la Ambasada Americana au remarcat imediat ca acesti “tineri curajosi” nu alergau dela periferia masei de oameni catre centru. Ei alergau intotdeuna dinspre “dreptunghi” spre periferie, si ALERGAU NUMAI PRIN “RAZELE” DE SECURISTI, unde evident se simteau in siguranta. Era clar ca erau toti securistii racolati de KGB. Cronologia evenimentelor din 22 Decembrie 1989 este in general cunoscuta, asa ca n-am sa insist asupra ei… Vreau insa sa relatez un eveniment amuzant, raportat de un informator din Tulcea. La 21 Decembrie 1989 Petre Roman era in Delta Dunarii la vanatoare de mistreti. Incepand dela 10 dimineata toti cei care lucrau la comitetul judetean de partid din Tulcea au fot mobilizati sa-l gaseasca pe Petre Roman pe care-l cauta la telefon cu insistenta “cineva” dela Bucuresti. L-au gasit in fine in jurul pranzului si convorbirea telefonica a fost foarte scurta: “Da, tovarasu! – “BAI PETRICA, FLANELA E MAINE!” – “Am inteles. tovarasu!”… Dupa care “Petrica” se dadea de ceasul mortii sa ajunga in Bucuresti in aceeasi seara, fiindca altfel se facea “revolutia” fara el… A doua zi dupa masa a inceput defilarea la televizor a “flanelistilor”, tovarasi cu pullovere si flanele, dar fara sacouri sau costume de haine, care a durat mai bine de doua saptamani. Securitatea lor personala era asigurata de echipele Troika care s-a ocupat deasemenea de organizarea fazei urmatoare a loviturii de stat… “Teroristii”. De indata ce caderea lui Ceausescu a devenit cunoscuta, o multime de oameni de buna credinta, informati asupra evenimentelor din celelate tari din Europa de Est, au crezut ca totul s-a schimbat si ca au devenit peste noapte “LIBERI”. Aceasta era o problema majora pentru activistii din securitate care trecuse de partea sovieticilor cu conditia de a-si mentine puterea intacta. Ei trebuiau sa arate “prostimii” ca nu sa schimbat nimic si ca FRICA, nu libertatea este baza noii “societati”. S-a organizat imediat, cu colaborarea echipelor Troika, faza denumita “Teroristii” care a inceput chiar in seara de 22 Decembrie 1989. Infiltratii KGB din USLA au inceput sa joace prin rotatie rolul de “teroristi” si de “anti-teroristi”. Aceiasi “militari de securitate” erau o noapte “teroristi” si noaptea urmatoare “anti-teroristi”. Aceasta faza a durat cateva saptamani si s-a soldat cu sute de morti, oameni nevinovati impuscati in strada. De multe ori mortii erau transportati de la o strada la alta, ca sa se propage terroare in toate cartierele. “Mineriada”. Astfel ”conducerea post-revolutionara” a hotarat sa organizeze o varianta romana a “revolutiei culturale” a lui Mao-Tze-Dong si mobilizat importante resurse financiare si umane care au asigurat “succesul stralucit” al MINERIADEI din Iunie 1990. Au dezlantuit salbaticia fara precedent a lumpen-proletariatului impotriva “dusmanilor poporului”. Mii de oameni au fost batuti si maltratati, sute de oameni au murit sau au fost schiloditi pe viata. Scopul era unul singur si anume sa impuna frica si teroarea fara de care securitatea nu putea functiona. Si au avut un success deplin care a asigurat rolul dominant al securitatii pana in ziua de astazi. “Tovarasi minieri, va multumesc!” dixit criminalul Iliescu. 
sursa:
video-blog-romania.blogspot.i

Înainte a fost Burebista - Cel ce a unit popoarele Traciei

Marele rege Burebista. Statul dac în culmea puterii

Ridicarea statului dac în secolul I înainte de Christos are două cauze: prima e slăbirea puterii Celţilor şi în genere a neamurilor de la hotarele Daciei ; cea de a doua şi cea mai însemnată, după părerea noastră, e puternica personalitate a lui Burebista. Acest mare rege a domnit pe la mijlocul secolului I înainte de Christos. Camille Jullian, istoricul francez, crede că Burebista şi-a început cuceririle încă din anul 82, fără însă ca să aducă o dovadă documentară. În orice caz, pe la anul 60 înainte de Christos, Burebista domnea. Strabo, istoricul şi geograful atât de apreciat al antichităţii, ne înfăţişează pe acest mare monarh, în felul următor: « Boirebistas, Getul, luând conducerea naţiunii sale, a ridicat pe oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat o mare împărăţie şi a supus Geţilor aproape pe toţi vecinii; ba era de mare primejdie şi pentru Romani, pentru că trecea Dunărea fără să-i pese de nimeni şi prăda Tracia până în Macedonia şi în Iliria, iar pe Celţii cei ce se amestecaseră cu Tracii şi cu Ilirii i-a pustiit cu totul şi pe Boiii cari ascultau de regele Critasiros, precum si pe Taurisci, i-a şters de pe faţa pământului ».

Afirmaţiile lui Strabo corespund în totul adevărului; ele ne sunt confirmate de alte izvoare istorice contemporane. Dintre acestea, vom cita o inscripţie greacă pe care locuitorii din Dionysopolis (Balcic) o pun prin anul 48 înainte de Christos în cinstea unui concetăţean al lor, Acornion al lui Dionysios, care adusese mari servicii oraşului. Inscripţia ne spune că Acornion fusese pe vremuri trimis ca sol la tatăl lui Buerebista, spre a cere protecţia acestuia asupra oraşului. « În timpul din urmă – continua inscriptia – regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia, şi stăpânitor al tuturor ţinuturilor de dincolo şi de dincoace de Dunăre, Acornion a fost şi pe lângă acesta în cea dintâi şi cea mai mare apropiere şi a obţinut cele mai bune rezultate pentru patria sa, inspirând şi colaborând la cele mai eficace măsuri şi, nu mai puţin, câştigând bunăvoinţa regelui pentru mântuirea cetăţii sale. . . “

Trebuie relevat în primul rând titlul care se dă lui Burebista: « cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia », ceea ce corespunde perfect realităţii, nefiind de loc o măgulire sau o linguşire. Apoi indicarea posesiunilor sale: « toate ţinuturile de dincolo şi de dincoace de Dunăre », fapt iarăşi riguros exact. În al treilea rând, trebuie subliniată autoritatea de care se bucurau regii geţi – tatăl lui Burebista şi mai ales acesta – în faţa oraşului Dionysopolis, a cărui « mântuire » chiar depinde de « bunăvoinţa regelui din Carpaţi.

Burebista a ridicat pe Daci prin abstinenţă, sobrietate şi ascultare de porunci, ne spune Strabo. Că este adevărat, o arată rezultatele domniei sale, statul dacic care atinge apogeul dezvoltării.

Războaiele pe care le-a purtat acest mare rege cu neamurile vecine au fost fericite. Pe Celţi, atât cei din sud-vestul Daciei, Scordiscii, cât şi cei de la miazănoapte, Teuriscii, i-au zdrobit cu totul, asa încât a căpătat porecla de Celtoctonul sau ucigătorul de Celţi, după cum împăratului Vasile al II-lea de la Bizanţ, i se va spune Bulgaroctonul, adică ucigătorul de Bulgari. Oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre ascultau de Burebista; şi nu numai cele de pe ţărmul astăzi românesc, care, mai înainte, între 71-61 înainte de Christos fuseseră stăpânite efectiv de Romani; dar şi unele de la sud de Balcani cum au fost Mesembria şi Apollonia. Cunoaştem dintr-o inscripţie greacă numele comandanţilor oştirii trimise de acest ultim oraş spre a lupta cu regele dac.

În urma izbânzilor repurtate de Burebista, statul său ajunge să ocupe o suprafaţă enormă. Hotarele lui erau următoarele: în spre apus, cadrilaterul boem, unde locuise neamul Boilor cei distruşi de Buerebista, cum ne spune Strabo, şi Alpii nordici; în spre miazăzi, munţii Autariaţilor şi Dardanilor, unde regele get bătuse pe Scordisci şi pe Iliro-Tracii amestecaţi cu cei dintâi, şi muntele Haemus sau Balcanul până la Marea Neagră. Ţărmul mării aparţinea regelui get, începând de la Apollonia, la sud de Balcani şi până la Olbia, la vărsarea Bugului. În spre  miazănoapte, hotarul era format de Nistru şi de Carpaţi. După cum se vede, întinderea statului lui Burebista întrecea cu mult suprafaţa de azi a statului nostru. Ea n-a mai fost atinsă niciodată, în tot decursul istoriei româneşti.

Capitala acestei mari stăpâniri a fost oraşul Argedava. Nu se ştie precis unde era situat; se bănuieşte însă că în sudul sau în sud-vestul Carpaţilor. Unii l-au identificat cu Arcidava, în Banat; alţii l-au aşezat pe râul Argesos (Argeş) cu al cărui nume seamănă.

Dată fiind întinderea statului şi mulţimea neamurilor dacice întrunite acum sub un singur stăpânitor, cifra de 200.000 de soldaţi pe care o indică Strabo ca putere militară maximă a lui Burebista, deşi este uriaşă pentru vremurile acelea, nu trebuie să ne mire. Dacii au putut ridica o asemenea armată. Mulţumită ei, regele lor ajunsese stăpânul necontestat al răsăritului şi centrului european, rămas în afară de dominaţia Romanilor şi cel mai de seamă adversar al acestora din urmă. Burebista ştia că primejdia cea mare venea de aci. În consecinţă, a şi avut o politică de duşmănie faţă de Romani şi a căutat să sprijine pe oricine şi orice putea să însemne o slăbire a forţelor Romei. În anul 48 înainte de Christos, el e în tratative cu Pompeius, rivalul lui Cezar; trimite la acesta ca ambasador, pe un grec din Dionysopolis, Acornion, care mai avusese asemenea însărcinări diplomatice. Inscripţia ridicată de locuitorii din Dionysopolis în cinstea lui Acornion spune că acesta, întâlnind pe Pompeius în părţile Macedoniei, “şi-a împlinit însărcinările ce avea de la rege, câştigând bunăvoinţa Romanilor pentru rege”. Nu e de mirare deci că Cezar se hotărâse în anul 44 să pornească o expediţie împotriva lui Burebista şi că strângea, în acest scop, forţe mari militare. Moartea l-a împiedicat să o facă. Curând după Cezar şi asemenea lui, marele rege al Dacilor a căzut victimă unei conspiraţii de nemulţumiţi. Odată cu el a dispărut şi marea putere a statului dacic.

sursa: Constantin C. Giurescu – Istoria românilor, vol. I, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1946