Ion Stoian, ultimul ministru de Externe comunist, l-a însoţit pe Ceauşescu în ultima sa vizită în străinătate. El explică pentru „Adevărul“ de ce în 18-20 decembrie 1989, când Timişoara era în fierbere, preşedintele României s-a dus în Iran.
În 18- 20 decembrie 1989, când la Timişoara se murea pe străzi, Nicolae Ceauşescu a făcut ultima sa vizită în străinătate. În capitala Iranului, la Teheran, la invitaţia preşedintelui iranian Ali Akbar Hashemi Rafsanjani. Având în vedere enigmele evenimentelor în curs, presa atribuie încă acelei vizite cauze şi efecte fantastice. Ce-a fost aşa de extraordinar acolo încât n-a amânat-o Ceauşescu?
Ion Stoian: Să ştiţi că nu am adus niciun terorist de acolo, cum s-a scris. Toţi cei din avion au fost sub semnătura mea, a lui Nicolcioiu (şeful Protocolului - n.red.) şi a lui Neagoe (şeful Direcţiei a V-a - n red.). Eu sunt autorul vizitei lui Ceauşescu în Iran, mă aveţi în faţă.
De când şi pentru ce fusese antamată?
Fusesem trimis de Ceauşescu cu un mesaj la Rafsanjani, preşedintele Iranului, în septembrie 1989. De ce? Fusese la noi Najibullah, preşedintele Afganistanului, omul ruşilor. În 25 august participase la o conferinţă internaţională pe tema nealiniaţilor, la Belgrad. De-acolo, Najibullah s-a oprit la Bucureşti. Am luat masa împreună cu el şi cu Nicolae Ceauşescu.
Najibullah i-a cerut bunele oficii pe lângă guvernul sau preşedintele iranian pentru contactarea unor grupări de afgani din Iran şi Pakistan. Iar Nicolae Ceauşescu m-a desemnat ca trimis special al lui la preşedintele Iranului. Şi m-am dus în 4-5 septembrie 1989. Îl cunoscusem întâmplător pe ministrul de externe al Iranului. Era un medic pediatru. Cum s-au derulat lucrurile? Am înmânat mesajul, l-a citit şi am adus o chestiune nouă în discuţie. Că în dezvoltarea economică pe noi ne-ar interesa o cantitate mai mare de ţiţei, gaze naturale... M-a lăsat în seama primului său adjunct, Vaiazi, consilier pe probleme internaţionale al lui Rafsanjani. Am ieşit de la ministrul de Externe, însoţit de Vaiazi, care mi-a spus: „Domnule Stoian, vă rog luaţi aici loc, eu mai am încă treabă cu domnul preşedinte...“ L-am aşteptat cam o oră şi am plecat să mâncăm. Eu cu el. Nu l-am luat la discuţii şi pe ambasadorul nostru.
În restaurant, Vaiazi zice să ne retragem pe terasă doar cu translatorul meu de limbă farsi-română. M-a întrebat cum ar privi Ceauşescu o eventuală invitaţie de-a face o vizită în Iran?, mi-a zis acolo. Ştiam că ar aproba, dar am zis că„nu pot să mă angajez, dar dacă vrei o părere...“ Şi l-am lăsat să înţeleagă acordul. A rămas să discutăm că, în acest caz, să trimit o telegramă ambasadorului nostru; iar el, Vaiazi, va veni să stabilim amănuntele vizitei şi cu propuneri. Nu i-am spus nimic ambasadorului nostru în Iran de teamă să nu clămpănească în cercuri diplomatice. Dar i-am trimis o telegramă lui Ceauşescu. O chestie bună – îmi zice la sosire. Şi ia calendarul să stabilim. Înainte de Congres avem treabă multă, aşa că mai bine pentru 17-20 decembrie. Foarte bine, am dat telegrama iar ambasadorul nostru a rămas tâmpit când a văzut-o.
De ce n-a fost şi Elena Ceauşescu în Iran?
Pentru că ei nu aveau o femeie în protocol. Cu ea nu am vorbit o iotă despre vizita aceasta. După ce am stabilit cu Nicolae Ceauşescu ce discuţii să facem, o săptămână înainte de vizita la Teheran, s-a întâlnit comisia mixtă româno-iraniană de colaborare economico-ştiinţifică. Am dat un comunicat de vreo patru pagini cu ce convenisem... Mai aveam însă două probleme de soluţionat. În privinţa Afganistanului, noi vorbeam despre concesii reciproce pentru formarea unui stat democratic, independent. Iar ei, de un stat democratic, islamic... Nu voiau să scoată cuvântul islamic. M-am dus la Nicolae Ceauşescu pe 17, chiar înainte de şedinţa cu nenorocirea. Iar el zice că rezolvăm pe avion, că avem patru ore de mers. Dar în avion nu a ieşit din camera sa de odihnă.
Ceva deosebit în asta?!
De regulă, după decolare îşi scotea haina în cabina lui de odihnă. Apoi venea cu noi în salon, unde erau canapele. Atunci, abia cu un sfert de oră înainte de aterizarea avionului, a ieşit din cabina lui. Zice – să-mi arăţi şi mie care e preşedintele. Şi atât.
GRÂU CONTRA ŢIŢEI
Despre demonstraţiile de la Timişoara n-a vorbit, înţeleg, decât în şedinţele CPEx sau în biroul lui din CC... De ce era atât de importantă vizita în Iran?
După discuţiile comisiei mixte urma să fie stabilit cât ţiţei şi câte gaze să ne dea Iranul. Dar nu voiam să fim prea dependenţi nici de ei, pentru că erau capricioşi... În discuţii, la un moment dat, Rafsanjani zice: Domnule Ceauşescu, aveţi greutăţi, şi noi avem greutăţi; nu suntem o ţară agricolă, avem nevoie de grâu. Vă rog să ne aprobaţi import de grâu din România. Ce cantitate vreţi? - întreabă Ceauşescu. Orice cantitate, zice acela. Vă putem da 2-3 milioane de tone de grâu începând din ianuarie, zice Ceauşescu. Să stabilim contractele. Avem şi noi nevoie de ţiţei, gaz. Iar ăla zice, şi el, da. Şi s-a stabilit la 5 milioane tone de ţiţei în anul 1990, cu posibilităţi de creştere până la 10 milioane de tone în 2-3 ani. La gaze — 5 milioane de metri cubi, cu posibilitatea creşterii la 10 milioane prin conducta ce trece prin URSS.
Cum aţi comentat, partea română, rezultatele vizitei?
Ceauşescu a fost foarte încântat. Dar aveam noi 3 milioane tone de grâu?! Vin în ţară şi-l sun pe Zamfir, directorul nostru general peste rezervele de cereale: Spune-mi şi mie ce-avem noi în depozitul statului. 10, 5 milioane tone de cereale, a zis el. Atât aveam în 20 decembrie 1989.
Şi-atunci, de ce „se dădea“ pâinea pe cartelă?
N-am înţeles.
De ce nu l-aţi întrebat pe „mai marele“ peste toţi?
N-am avut curaj. La întrebări, mai ales soaţa ar fi sărit imediat cu „nepricepuţii ăştia“... Asta a fost vizita în Iran.
Timişoara, subiect tabu
Ce-a făcut el în timpul vizitei? Eraţi ministru de Externe, iar el învinuia agenturile străine de manifestaţiile din Timişoara... N-aţi discutat despre ce era în ţară?
La Teheran nu am stat în aceeaşi reşedinţă. Ceva s-a întâmplat însă. De regulă, când eram plecat în străinătate, primeam zilnic informaţii din minister. Era normal — ca să ştiu răspunde la posibile întrebări. De data aceasta n-am primit decât o singură telegramă pe chestiuni minore. Când am venit, Duma (ministru secretar de stat la MAE, n.red.) avea un dosar cu mai mult de 20 de telegrame reţinute pentru mine. Îl întreb de ce nu mi le-a trimis. Iar el răspunde că a primit dispoziţie de la Tovarăşa să nu-mi trimită mie nimic. Că trimite dânsa pe calea ce-o are.
Ce cale avea Elena Ceauşescu?
Nicolae Ceauşescu avea telefon direct şi în avion. Dar eu am fost trei zile fără radio, fără informaţii. În seara de 20 decembrie, am fost la biroul lui Ceauşescu şi i-am spus că am primit telegrame internaţionale de ameninţare la adresa României.
Ce anume?
Declaraţia ministrului de Externe francez că va privi cu înţelegere o eventuală pătrundere a trupelor sovietice în România. La două ore distanţă, declaraţia secretarului de stat Baker că SUA sunt de acord cu poziţia Franţei. Apoi Matyas Szüros, preşedintele interimar al Ungariei, care declară că, având în vedere situaţia din România, crede că a sosit timpul să eliberăm teritoriul carpato-dunărean ce le aparţine. Erau apoi şi informaţiile primite pe alte căi.
Serviciile speciale informau că în ziua de 19 decembrie a avut loc întâlnirea şefilor adjuncţi ai Statelor Majore din ţările Tratatului de la Varşovia, la Kiev, pentru a discuta situaţia din România. România nu a fost invitată. Se mai informa şi că la Ungheni, pe râul Prut, se pusese podul de vase până la jumătatea apei. I le-am dus lui Nicolae Ceauşescu, în 20 seara, la biroul lui din CC. Am avut impresia că ştia deja câte ceva. A spus: «Da, urmărim atent această chestiune, avem informaţii că sovieticii or să intre în România, că se pregătesc... Invită ambasadorii ţărilor socialiste şi pe ceilalţi şi comunică-le că Guvernul român... ştii tu ce să le spui.» M-am dus în acceaşi seară şi am invitat ambasadorii. Întâi din ţările socialiste, apoi pe cei ai Pakistanului, Indiei... Au luat notă şi gata.
Până la 2 noaptea am stat pe baricadă. Urma ca a doua zi să-i chem şi pe ambasadorii ţărilor din NATO. Dar a doua zi s-a întâmplat ce s-a întâmplat în Bucureşti. Am fost chemat şi eu să merg la miting. S-a întâmplat busculada şi mi-am dat seama că e pierdută cauza. Am ajuns la minister pe la 16-17 seara. Şi m-a întrebat Nicolae Ceauşescu dacă am chemat ambasadorii. Am spus că n-am putut. Şi s-a terminat... S-a terminat.
Dar el pe ce se baza că poate continua încă?... Tot momentul ’68?
A avut şi el o judecată... Dar nu mai erau aceleaşi guverne în ţările socialiste. El era singurul dintre vechii conducători. Se schimbase şi orientarea, şi gândirea... Am fost foarte supărat pe Securitate. Am avut discuţii dure cu Vlad (Iulian Vlad, şeful Securităţii, n. red).
Cum a sfârşit pentru dvs. „epoca Ceauşescu“?
Am stat în Ministerul de Externe până în 28 decembrie. Am răspuns la telegramele tuturor celor care ne trimiseseră. În 21 decembrie, Bucur, ambasadorul nostru de la Moscova, a fost chemat la adjunctul ministrului de Externe sovietic. Acela i-a zis că a fost informat că, la nivel înalt, se spune la Bucureşti că URSS se pregăteşte să intervină cu trupele în România. Asta e o chestiune foarte serioasă, o să studiem cu mare atenţie, zicea sovieticul... I-am zis lui Bucur: „Ce-ai făcut? Ai tăcut?!“ Se speriase şi el... Am ţinut piept acestor chestiuni. Şi am fost arestat pe 19 ianuarie 1990. Pentru subminarea economiei naţionale şi genocid. Pe mine mă frământă şi acum acea umilinţă şi nedreptate. De ce ne-au arestat? De ce ne-au făcut percheziţie acasă? Sunt sătul de umilinţe nemeritate. M-au arestat pe 19 ianuarie şi şi-au dat seama că n-au mandat abia în 25-26 martie. Armata l-a trădat pe Ceauşescu, Armata a tras, Armata a omorât oameni, Armata m-a condamnat. Slavă Armatei Române!
Cine e Ion Stoian
Ion Stoian s-a născut în 1927 la Telega (Prahova). A intrat în Partidul Comunist în 1945. A fost promovat încă din 1959 în structurile centrale politice. Printre funcţiile însemnate pe care le-a îndeplinit au fost: şef secţie Literatură şi artă a CC al PCR (1965-1968); rector al Academiei „Ştefan Gheorghiu“ (1968-1971); prim-secretar al Judeţenei de Partid Constanţa (1979-1983); membru al CC al PCR (1965-1989) şi secretar al CC al PCR (1984 - noiembrie 1989), ministrul Afacerilor Externe (4 noiembrie-22 decembrie 1989).
