Armistițiul si miracolul. Poveste reala

Suntem în 1914. Bătălia de la Ypres s-a încheiat, iar BEF (British Expeditionary Force – Corpul Expediționar Britanic) lovit puternic, așteaptă întăriri. Vremea e un calvar. Plouă zilnic. Tranșeele sunt pline de noroi. Soldații suferă din cauza frigului și a umezelii. Războiul de altceva față de ceea ce își imaginaseră acești tineri entuziaști cu câteva luni în urmă, fiindcă ceea ce părea a fi o confruntare scurtă, se transformă într-o luptă de uzură unde frigul și boala erau inamici mai necruțători chiar decât cei din tranșeele de vizavi.

Pentru a ridica moralul soldaților care-și petrec primul Crăciun departe de familie, din Marea Britanie, dar și din Germania, se trimit colete pe front. Regele George al V-lea trimite „personal” câte o carte poștală fiecărui soldat ori soră medicală, iar Prințesa Mary reușește să strângă cadouri de Crăciun în valoare de 100.000 de lire sterline (sub forma unor cutii speciale1, gravate), care ajung la soldații și marinarii trimiși să lupte pe continent.

În această atmosferă de acalmie relativă, soldații au timp să facă haz de necaz pe seama condițiilor de luptă (când se inundă tranșele, ies pe parapeți fără a fi imediat luați în vizor de partea adversă), glumesc pe seama meniului zilnic (supa „sârmă ghimpată”) și se dezvoltă o atitudinea ce poate fi descrisă cel mai bine prin formularea „trăiește și lasă-l și pe altul să trăiască”.

Pe măsură ce se apropie Crăciunul, germanii aleg să-și „decoreze” tranșeele cu brăduleți cu lumânări și lampioane din hârtie, pe unii urcându-i pe parapeți pentru a fi admirați de „vecini”. Din ambele tabere încep să răsune colinde, imnuri și cântece populare, iar în unele locuri au loc întâlniri ale reprezentaților, în principal pentru a-i recupera pe cei pierduți în „tărâmul nimănui”. Aceștia sunt îngropați inclusiv în cadrul unor ceremonii comune2.

De Crăciun, pe 25 decembrie 1914, armistițiul neoficial cuprinde numai puțin de jumătate din sectorul britanic. Se vorbește de 100.000 de soldați. Unii merg mai departe și văd chiar o posibilă încheiere a războiului, așa cum li se promise la plecare.3 Dar nu toată lumea știe de această încetare temporară a luptelor, nu se aplică pretutindeni, dar acolo unde este posibil, englezii și germani se întâlnesc, discută, schimbă ziare, cadouri sau suveniruri, își notează chiar nume și adrese, cu promisiunea de a se revedea odată terminat războiul. Culoarea uniformelor s-a topit sub zăpada care a început să cadă.

În ziua următoare, de „Boxing Day”, pe măsură acțiunile de fraternizare continuă, știri despre aceste evenimente neobișnuite ajung la urechile comandaților, precum generalul Sir Horace Smith-Dorrien. Reacția lor e promptă. Măsuri disciplinare împotriva „vinovaților” și încetarea oricăror contacte cu inamicul. Nimeni nu are voie să intervină în războiul lor. Nimeni nu are voie să le strice jucăria. 4 ani mai târziu (și 10 milioane de morți), poate că ar fi gândit altfel.

Până la Anul Nou, deși actele de fraternizare au încetat, s-a păstrat totuși o dispoziție bună. Apoi, pe măsură ce vremea s-a înrăutățit, iar atitudinea combatanților mai circumspectă (temându-se nu doar de reacția adversarilor, dar și a propriilor comandanți), războiul și-a reluat cursul „firesc”. Care a fost acela? Îl știm cu toții.„A fost o pace scurtă, într-un război teribil”, după cum își amintea în 2004 Alfred Anderson, veteran englez, ultimul supraviețuitor al Armistițiului de Crăciun din 1914.

Acea perioada era "cenusie" ... dar zambetul era colorat. Astazi totul este colorat si zambetul este cenusiu.

Este foarte posibil ca anumite imagini sa nu insemne nimic pentru pustii din generatia actuala dar pentru unii dintre noi inseamna foarte mult. Multi spun ca acea perioada era "cenusie" ... dar zambetul era colorat. Astazi totul este colorat si zambetul este cenusiu.
Adrian Nita
Foto:Facebook "Copilaria anilor '80-'90"

Pachetul de Kent "deschidea" toate usile in timpul comunismului! Pe vremea aia, scobitorile pareau mai degraba niste aschii, iar rasnitele erau nelipsite de pe bufetul din bucatarie.

 Aproape ca te saturai doar uitandu-se la vanzatoarea de la alimentara cum taie batonul de salam

Cele mai multe dintre pustoaicele din acea vreme visau doar sa deschida cutia de bijuterii si sa foloseasca rujul cel verde ale mamei! Ruj care, desigur, se transforma intr-un rosu aprins atunci cand ajungea pe buze

"Pernitele" cu sampon si miraculoasa "crema chinezeasca" - alte simboluri ale comunismului

In locul unui sistem home-cinema si a computerelor performante de azi, romanii se multumeau cu un aparat foto Smena, o lanterna Elba si unul dintre faimoasele magnetofoane si diapozitive

Si, pentru putina muzica, o colectie de casete si o zgomotoasa muzicuta!

Toate fetitele aveau mascota lor din colectia "Cosarii", iar baietii un pistol de plastic cu capse

"Negresele" si fluierele, alte jucarii care nu lipseau din "colectiile" celor mici

Cati dintre voi i-ati mai vazut, in ultimi ani, pe baietii din ziua de azi, razboindu-se cu tevile si cornetele din hartie?

In penarele tututor scolarilor gaseai cu siguranta un stilou chinezesc

In anii '80, in orice camara din Romania ai fi cautat, cu siguranta gaseai cateva sifoane si multe astfel de sticle de lapte

Gheare de pui, salam cu soia, peşte oceanic şi celebrii adidaşi de porc

La sfârşitul anilor '70, începutul anilor '80, eşecul economiei socialiste a ajuns la apogeu. Lipsa alimentelor, reintroducerea cartelelor pentru alimentaţia raţională, cozile interminabile la brânză, carne, ouă sau lapte au devenit umilinţa de zi cu zi a românilor.

În alimentare, pastă de roşii, fulgi de creveţi vietnamezi, gheare de pui, salam cu soia, peşte oceanic şi celebrii adidaşi de porc. Criza alimentară devenise cronică în timp ce românii erau forţaţi să defileze, zâmbitori, pe stadioane.

Este doar o mică parte din peisajul sumbru al anilor '80, ai unei Românii umilite prin înfometare, frig, beznă şi multă propagandă la televizor. „Era o singură televiziune, două ore jumăte, şi era parţial color. Adică, atunci când apărea nea Nicu era colorat, după aia era alb-negru. Aşa era televiziunea română, şi numai un singur program”, povestește Mircea Dinescu, poet și publicist.

Cenzură la televizor, sărăcie pe mesele românilor. În oraşul Slobozia, la Privighetoarea, oameni veniţi din toată ţara stăteau cu zilele la cozi pentru un kilogram de portocale sau banane, aduse din import. O imagine sinistră în care românii erau nevoiţi să se descurce cum puteau. Erai salvat dacă aveai o pilă la abator sau la Gostat, la alimentară sau la Casa de comenzi.

„Într-o ţară cu atâta pământ şi cu atâta bogăţie, nu, să ajungi să nu găseşti 1 kg de carne. Ştii că vine unu şi zice Aveţi carne? Nu, aici n-avem brânză, dincolo n-avem carne. Era o nebunie”, spune Mircea Dinescu.

„Frații Petreuș” și cartofii prăjiți cu pâine

Au apărut, apoi, faimoasele Gostat-uri. Şi, odată cu ele, „puiul de Gostat" sau „fraţii Petreuş" cum li se spunea în epocă. „Piaţa Amzei era plină de magazine de la Gostat. Deci toate gostaturile astea, gospodăriile agricole de stat, aveau, creşteau animale şi aveau probabil caramangeriile lor şi găseai pulpă afumată de porc, tot soiul de slăninuţe, era belşug. Până-ntr-o zi când s-a evaporat basmu', prin '75, cred că s-a dus dracu toată chestia şi a început sindromul foamei la români”, explică Mircea Dinescu.

La 19 decembrie 1980, s-a dat „Legea pentru constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei". Consumul de alimente era raţionalizat în funcţie de judeţ, iar cartelele la zahăr şi ulei erau diferenţiate pe categorii de populaţie: raţii mai mari pentru cei de la oraşe şi mult mai mici pentru ţărani. „Te duceai la alimentară, spuneai bună ziua, scoteai buletinul, arătai că eşti din Bucureşti şi atunci îţi dădea 200g de salam. Un ţăran care producea grâul n-avea voie să cumpere nici pâine din Bucureşti dacă n-avea buletin de Bucureşti. În fine, asta ţine de schizofrenia sistemului ăla, unde se ajunsese dintr-o prostie şi o nebunie combinate”, spune Mircea Dinescu.

Octombrie, anul 1981. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a emis decretul privind măsurile pentru prevenirea şi combaterea faptelor ce afectau buna aprovizionare a populaţiei. Se pedepsea cu închisoare de la 6 luni la 5 ani achiziţionarea de hrană peste cantităţile prevăzute de lege, pe o perioadă de o lună, a produselor de bază: zahăr, făină, ulei, mălai, orez.

Apoi, în anul 1982, a fost aprobat „Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei”. Doi ani mai tarziu, ţăranii au fost obligaţi să vândă la cooperativele locale ouă şi lapte la preţul stabilit de autorităţi. În timp ce statul se lăuda cu marile realizări cincinale, românii mâncau… cartofi prăjiţi.

„Eu proveneam dintr-o familie simplă, noi mâncam cartofi prăjiţi, de sărăcie, cu pâine, asta se mânca, mi-a fost foarte greu să mă dezobişnuiesc, să mănânc cartofii fără pâine, dar dacă toată copilăria cartofi prăjiţi cu pâine, asta era, nu? Şi mai rădea din când în când puţină brânză peste ei sau o tocăniţă simplă şi o ciorbă, astea erau mâncărurile clasice în familie”, spune Mircea Dinescu.

Şi la trecerea dintre ani, frigiderele erau la fel de goale. „Îmi amintesc că la un Revelion de prin 1988 n-au găsit carne, făceam la Aurel Covaci, un traducător formidabil, Revelionul, şi nevastă-sa a făcut sarmale din salam. A dat salamul prin maşina de tocat, cu ceapă, cu nu ştiu ce, în foi de varză şi-am mâncat sarmale din salam. Bine, nici n-a fost rău că, până la urmă, puneai puţin vin, puţin suc de roşii, nu ieşea rău, dar era o mică nebunie”, își amintește Mircea Dinescu.

Bucătăria fină s-a pierdut odată cu instalarea comunismului

Nici la restaurant lucrurile nu stăteau mai bine. În lipsă de cartofi, se apela, cu încredere, la înlocuitori: „Una dintre amintiri, friptura cu cartofi era banală şi celebră, aia se mânca, nu? Nu mai existau cartofi și la friptură se aduceau creveţi expandaţi, din făină de creveţi - dacă erau creveţi, aşa, mai era o chestie. Dar era făină de creveţi din Vietnam, era plină. Şi la orice restaurant, când se găsea friptură, cu creveţi din ăia expandaţi. Deci... era un şoc, aşa”.

Tradiţiile culinare, dar şi bucătăria fină, în România, s-au pierdut odată cu instalarea comunismului, crede Mircea Dinescu: „Lumea se obişnuise cu mediocritatea acelei vieţi. Pieţele se goliseră, nea Nicu a băgat legea aia, erau preţuri afişate la piaţă şi nu mai veneau ţăranii, pentru că erau prea mici preţurile. Drama a fost că s-a pierdut o tradiţie de bucătărie românească fină, pentru că bucătăria românească era o combinaţie foarte interesantă de bucătărie balcanică cu fineţuri aduse de boierii români care au fost la Paris sau la Viena pe la 1848. Au venit cu îmbrăcăminte nemţească, cum se spunea, dar şi cu fineţuri, cu şalău bonne femme, de exemplu, care s-a importat de la francezi şi se găsea la Capşa la 1900”.

Localurile unde se găseau mai multe feluri de mâncare în meniu erau floare rară. Şi totuşi, câteva restaurante din Bucureşti deveniseră celebre pentru delicatesele oferite: Capşa, Mărul de Aur sau Selectul, restaurantul fraţilor Chivu.

„M-a dus Ştefan Bănulescu, de exemplu, la Fraţii Chivu. Mignon se chema... şi am mâncat acolo un fel... într-un pahar d-ăsta de şampanie erau boabe de fasole, d-astea mari, cu un sos foarte fin care bătea spre maioneză şi cu colţi de raci şi mâncai cu linguriţa. Era antreu, adică o chestie superbă. Am mâncat foarte bine când eram eu poet tânăr şi sărac în România, adică prin anii 70, România era o ţară foarte bogată, încă nu băgase nea Nicu alimentaţia aia raţională”, subliniază Mircea Dinescu.

Din 1984, când a fost adoptat noul plan alimentar, criza alimentară s-a adâncit. Consumul anual al unui român arăta, in viziunea tovarăşilor de la partid, astfel:

carne - 39 kg

peşte - 8-10 kg

ouă - 120 bucăţi

lapte (sau produse din lapte) - 78 L/kg

fructe - 85-95 kg

cartofi - 66 kg

Directivele trebuiau respectate cu sfinţenie, cetăţenii erau instruiţi, iar înfometarea devenise politică de stat. Iar cartea de bucate a anilor 80 n-a însemnat, până în 1989, nimic mai mult decât o simplă carte cu poze
sursa:digi24.ro