Armistițiul si miracolul. Poveste reala

Suntem în 1914. Bătălia de la Ypres s-a încheiat, iar BEF (British Expeditionary Force – Corpul Expediționar Britanic) lovit puternic, așteaptă întăriri. Vremea e un calvar. Plouă zilnic. Tranșeele sunt pline de noroi. Soldații suferă din cauza frigului și a umezelii. Războiul de altceva față de ceea ce își imaginaseră acești tineri entuziaști cu câteva luni în urmă, fiindcă ceea ce părea a fi o confruntare scurtă, se transformă într-o luptă de uzură unde frigul și boala erau inamici mai necruțători chiar decât cei din tranșeele de vizavi.

Pentru a ridica moralul soldaților care-și petrec primul Crăciun departe de familie, din Marea Britanie, dar și din Germania, se trimit colete pe front. Regele George al V-lea trimite „personal” câte o carte poștală fiecărui soldat ori soră medicală, iar Prințesa Mary reușește să strângă cadouri de Crăciun în valoare de 100.000 de lire sterline (sub forma unor cutii speciale1, gravate), care ajung la soldații și marinarii trimiși să lupte pe continent.

În această atmosferă de acalmie relativă, soldații au timp să facă haz de necaz pe seama condițiilor de luptă (când se inundă tranșele, ies pe parapeți fără a fi imediat luați în vizor de partea adversă), glumesc pe seama meniului zilnic (supa „sârmă ghimpată”) și se dezvoltă o atitudinea ce poate fi descrisă cel mai bine prin formularea „trăiește și lasă-l și pe altul să trăiască”.

Pe măsură ce se apropie Crăciunul, germanii aleg să-și „decoreze” tranșeele cu brăduleți cu lumânări și lampioane din hârtie, pe unii urcându-i pe parapeți pentru a fi admirați de „vecini”. Din ambele tabere încep să răsune colinde, imnuri și cântece populare, iar în unele locuri au loc întâlniri ale reprezentaților, în principal pentru a-i recupera pe cei pierduți în „tărâmul nimănui”. Aceștia sunt îngropați inclusiv în cadrul unor ceremonii comune2.

De Crăciun, pe 25 decembrie 1914, armistițiul neoficial cuprinde numai puțin de jumătate din sectorul britanic. Se vorbește de 100.000 de soldați. Unii merg mai departe și văd chiar o posibilă încheiere a războiului, așa cum li se promise la plecare.3 Dar nu toată lumea știe de această încetare temporară a luptelor, nu se aplică pretutindeni, dar acolo unde este posibil, englezii și germani se întâlnesc, discută, schimbă ziare, cadouri sau suveniruri, își notează chiar nume și adrese, cu promisiunea de a se revedea odată terminat războiul. Culoarea uniformelor s-a topit sub zăpada care a început să cadă.

În ziua următoare, de „Boxing Day”, pe măsură acțiunile de fraternizare continuă, știri despre aceste evenimente neobișnuite ajung la urechile comandaților, precum generalul Sir Horace Smith-Dorrien. Reacția lor e promptă. Măsuri disciplinare împotriva „vinovaților” și încetarea oricăror contacte cu inamicul. Nimeni nu are voie să intervină în războiul lor. Nimeni nu are voie să le strice jucăria. 4 ani mai târziu (și 10 milioane de morți), poate că ar fi gândit altfel.

Până la Anul Nou, deși actele de fraternizare au încetat, s-a păstrat totuși o dispoziție bună. Apoi, pe măsură ce vremea s-a înrăutățit, iar atitudinea combatanților mai circumspectă (temându-se nu doar de reacția adversarilor, dar și a propriilor comandanți), războiul și-a reluat cursul „firesc”. Care a fost acela? Îl știm cu toții.„A fost o pace scurtă, într-un război teribil”, după cum își amintea în 2004 Alfred Anderson, veteran englez, ultimul supraviețuitor al Armistițiului de Crăciun din 1914.

Acea perioada era "cenusie" ... dar zambetul era colorat. Astazi totul este colorat si zambetul este cenusiu.

Este foarte posibil ca anumite imagini sa nu insemne nimic pentru pustii din generatia actuala dar pentru unii dintre noi inseamna foarte mult. Multi spun ca acea perioada era "cenusie" ... dar zambetul era colorat. Astazi totul este colorat si zambetul este cenusiu.
Adrian Nita
Foto:Facebook "Copilaria anilor '80-'90"

Pachetul de Kent "deschidea" toate usile in timpul comunismului! Pe vremea aia, scobitorile pareau mai degraba niste aschii, iar rasnitele erau nelipsite de pe bufetul din bucatarie.

 Aproape ca te saturai doar uitandu-se la vanzatoarea de la alimentara cum taie batonul de salam

Cele mai multe dintre pustoaicele din acea vreme visau doar sa deschida cutia de bijuterii si sa foloseasca rujul cel verde ale mamei! Ruj care, desigur, se transforma intr-un rosu aprins atunci cand ajungea pe buze

"Pernitele" cu sampon si miraculoasa "crema chinezeasca" - alte simboluri ale comunismului

In locul unui sistem home-cinema si a computerelor performante de azi, romanii se multumeau cu un aparat foto Smena, o lanterna Elba si unul dintre faimoasele magnetofoane si diapozitive

Si, pentru putina muzica, o colectie de casete si o zgomotoasa muzicuta!

Toate fetitele aveau mascota lor din colectia "Cosarii", iar baietii un pistol de plastic cu capse

"Negresele" si fluierele, alte jucarii care nu lipseau din "colectiile" celor mici

Cati dintre voi i-ati mai vazut, in ultimi ani, pe baietii din ziua de azi, razboindu-se cu tevile si cornetele din hartie?

In penarele tututor scolarilor gaseai cu siguranta un stilou chinezesc

In anii '80, in orice camara din Romania ai fi cautat, cu siguranta gaseai cateva sifoane si multe astfel de sticle de lapte

Gheare de pui, salam cu soia, peşte oceanic şi celebrii adidaşi de porc

La sfârşitul anilor '70, începutul anilor '80, eşecul economiei socialiste a ajuns la apogeu. Lipsa alimentelor, reintroducerea cartelelor pentru alimentaţia raţională, cozile interminabile la brânză, carne, ouă sau lapte au devenit umilinţa de zi cu zi a românilor.

În alimentare, pastă de roşii, fulgi de creveţi vietnamezi, gheare de pui, salam cu soia, peşte oceanic şi celebrii adidaşi de porc. Criza alimentară devenise cronică în timp ce românii erau forţaţi să defileze, zâmbitori, pe stadioane.

Este doar o mică parte din peisajul sumbru al anilor '80, ai unei Românii umilite prin înfometare, frig, beznă şi multă propagandă la televizor. „Era o singură televiziune, două ore jumăte, şi era parţial color. Adică, atunci când apărea nea Nicu era colorat, după aia era alb-negru. Aşa era televiziunea română, şi numai un singur program”, povestește Mircea Dinescu, poet și publicist.

Cenzură la televizor, sărăcie pe mesele românilor. În oraşul Slobozia, la Privighetoarea, oameni veniţi din toată ţara stăteau cu zilele la cozi pentru un kilogram de portocale sau banane, aduse din import. O imagine sinistră în care românii erau nevoiţi să se descurce cum puteau. Erai salvat dacă aveai o pilă la abator sau la Gostat, la alimentară sau la Casa de comenzi.

„Într-o ţară cu atâta pământ şi cu atâta bogăţie, nu, să ajungi să nu găseşti 1 kg de carne. Ştii că vine unu şi zice Aveţi carne? Nu, aici n-avem brânză, dincolo n-avem carne. Era o nebunie”, spune Mircea Dinescu.

„Frații Petreuș” și cartofii prăjiți cu pâine

Au apărut, apoi, faimoasele Gostat-uri. Şi, odată cu ele, „puiul de Gostat" sau „fraţii Petreuş" cum li se spunea în epocă. „Piaţa Amzei era plină de magazine de la Gostat. Deci toate gostaturile astea, gospodăriile agricole de stat, aveau, creşteau animale şi aveau probabil caramangeriile lor şi găseai pulpă afumată de porc, tot soiul de slăninuţe, era belşug. Până-ntr-o zi când s-a evaporat basmu', prin '75, cred că s-a dus dracu toată chestia şi a început sindromul foamei la români”, explică Mircea Dinescu.

La 19 decembrie 1980, s-a dat „Legea pentru constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei". Consumul de alimente era raţionalizat în funcţie de judeţ, iar cartelele la zahăr şi ulei erau diferenţiate pe categorii de populaţie: raţii mai mari pentru cei de la oraşe şi mult mai mici pentru ţărani. „Te duceai la alimentară, spuneai bună ziua, scoteai buletinul, arătai că eşti din Bucureşti şi atunci îţi dădea 200g de salam. Un ţăran care producea grâul n-avea voie să cumpere nici pâine din Bucureşti dacă n-avea buletin de Bucureşti. În fine, asta ţine de schizofrenia sistemului ăla, unde se ajunsese dintr-o prostie şi o nebunie combinate”, spune Mircea Dinescu.

Octombrie, anul 1981. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a emis decretul privind măsurile pentru prevenirea şi combaterea faptelor ce afectau buna aprovizionare a populaţiei. Se pedepsea cu închisoare de la 6 luni la 5 ani achiziţionarea de hrană peste cantităţile prevăzute de lege, pe o perioadă de o lună, a produselor de bază: zahăr, făină, ulei, mălai, orez.

Apoi, în anul 1982, a fost aprobat „Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei”. Doi ani mai tarziu, ţăranii au fost obligaţi să vândă la cooperativele locale ouă şi lapte la preţul stabilit de autorităţi. În timp ce statul se lăuda cu marile realizări cincinale, românii mâncau… cartofi prăjiţi.

„Eu proveneam dintr-o familie simplă, noi mâncam cartofi prăjiţi, de sărăcie, cu pâine, asta se mânca, mi-a fost foarte greu să mă dezobişnuiesc, să mănânc cartofii fără pâine, dar dacă toată copilăria cartofi prăjiţi cu pâine, asta era, nu? Şi mai rădea din când în când puţină brânză peste ei sau o tocăniţă simplă şi o ciorbă, astea erau mâncărurile clasice în familie”, spune Mircea Dinescu.

Şi la trecerea dintre ani, frigiderele erau la fel de goale. „Îmi amintesc că la un Revelion de prin 1988 n-au găsit carne, făceam la Aurel Covaci, un traducător formidabil, Revelionul, şi nevastă-sa a făcut sarmale din salam. A dat salamul prin maşina de tocat, cu ceapă, cu nu ştiu ce, în foi de varză şi-am mâncat sarmale din salam. Bine, nici n-a fost rău că, până la urmă, puneai puţin vin, puţin suc de roşii, nu ieşea rău, dar era o mică nebunie”, își amintește Mircea Dinescu.

Bucătăria fină s-a pierdut odată cu instalarea comunismului

Nici la restaurant lucrurile nu stăteau mai bine. În lipsă de cartofi, se apela, cu încredere, la înlocuitori: „Una dintre amintiri, friptura cu cartofi era banală şi celebră, aia se mânca, nu? Nu mai existau cartofi și la friptură se aduceau creveţi expandaţi, din făină de creveţi - dacă erau creveţi, aşa, mai era o chestie. Dar era făină de creveţi din Vietnam, era plină. Şi la orice restaurant, când se găsea friptură, cu creveţi din ăia expandaţi. Deci... era un şoc, aşa”.

Tradiţiile culinare, dar şi bucătăria fină, în România, s-au pierdut odată cu instalarea comunismului, crede Mircea Dinescu: „Lumea se obişnuise cu mediocritatea acelei vieţi. Pieţele se goliseră, nea Nicu a băgat legea aia, erau preţuri afişate la piaţă şi nu mai veneau ţăranii, pentru că erau prea mici preţurile. Drama a fost că s-a pierdut o tradiţie de bucătărie românească fină, pentru că bucătăria românească era o combinaţie foarte interesantă de bucătărie balcanică cu fineţuri aduse de boierii români care au fost la Paris sau la Viena pe la 1848. Au venit cu îmbrăcăminte nemţească, cum se spunea, dar şi cu fineţuri, cu şalău bonne femme, de exemplu, care s-a importat de la francezi şi se găsea la Capşa la 1900”.

Localurile unde se găseau mai multe feluri de mâncare în meniu erau floare rară. Şi totuşi, câteva restaurante din Bucureşti deveniseră celebre pentru delicatesele oferite: Capşa, Mărul de Aur sau Selectul, restaurantul fraţilor Chivu.

„M-a dus Ştefan Bănulescu, de exemplu, la Fraţii Chivu. Mignon se chema... şi am mâncat acolo un fel... într-un pahar d-ăsta de şampanie erau boabe de fasole, d-astea mari, cu un sos foarte fin care bătea spre maioneză şi cu colţi de raci şi mâncai cu linguriţa. Era antreu, adică o chestie superbă. Am mâncat foarte bine când eram eu poet tânăr şi sărac în România, adică prin anii 70, România era o ţară foarte bogată, încă nu băgase nea Nicu alimentaţia aia raţională”, subliniază Mircea Dinescu.

Din 1984, când a fost adoptat noul plan alimentar, criza alimentară s-a adâncit. Consumul anual al unui român arăta, in viziunea tovarăşilor de la partid, astfel:

carne - 39 kg

peşte - 8-10 kg

ouă - 120 bucăţi

lapte (sau produse din lapte) - 78 L/kg

fructe - 85-95 kg

cartofi - 66 kg

Directivele trebuiau respectate cu sfinţenie, cetăţenii erau instruiţi, iar înfometarea devenise politică de stat. Iar cartea de bucate a anilor 80 n-a însemnat, până în 1989, nimic mai mult decât o simplă carte cu poze
sursa:digi24.ro

"Bine, Victor, și de aia am mâncat noi bătaie pe 13 iunie?"

Portretele celor doi candidați, realizate de regizorul Florin Iepan și difuzate miercuri seara de Digi24 sunt, din multe puncte de vedere, interesante.

Unul din materiale, însă, cel dedicat lui Victor Ponta, conține un detaliu care-l face cap de pluton.

Acolo, în film, mama premierului, Cornelia Naum, ne lămurește pe deplin asupra caracterului îndoielnic al fiului ei.

Cel mai probabil, femeia nu își dă seama de gafă, dar mărturia ei e esențială.

Policromia cameleonismului lui Victor Ponta se ivește în toată splendoarea atunci când doamna Naum dezvăluie că fiul său a intrat în partidul lui Ion Iliescu doar pentru a avansa cât mai repede în profesie și în societate. Și-a întors fără să clipească fața de la evenimentele sângeroase din Piața Universității, a pus în dulap tot ce i se păruse grotesc și condamnabil la Mineriada din 13-15 iunie 1990 și a fugit rapid în brațele călăului Ilici, un comunist lipsit de scrupule, dar probabil un model la care Ponta continuă să se raporteze atunci când își face UPDATE la planurile de carieră.

Iată, deci, ce spune mama lui Ponta în filmul lui Iepan: „A venit să-și cumpere trei costume. Da' ce-ți trebuie atâtea costume? <<Păi, uite, va trebui să fiu îmbrăcat întotdeauna oficial pentru că mi s-a oferit să lucrez ca șef al Corpului de Control>>. Și-atunci eu l-am întrebat: bine, Victor, și de aia am mâncat noi bătaie pe 13 iunie? Iar el mi-a răspuns, și n-a negat, că a mai făcut o dată această afirmație: <<au fost singurii care mi-au dat o șansă>>”.

„Au fost singurii care mi-au dat o șansă” - iată, deci, elementul-cheie. Pentru tânărul Victor Ponta nu a contat nimic, nici morții, nici răniții, nici dezastrul de imagine care a lovit atunci țara. Important pentru acest ambițios fără limite era că pedeseriștii i-au dat "o șansă".

Ce piruetă, deci! Ce gri a fost dansul de atunci al premierului, mai ales când te gândești că mama acestuia deplânge în documentarul de pe DIGI 24 violențele de neînțeles din timpul mineriadei, consideră că ea și băiatul său au avut mare noroc să scape nevătămați și rememorează cum oameni bătuți erau târăți și apoi lăsați să se chinuie în plină stradă, tocmai în centrul Capitalei.

Și așa a fost, Iliescu și Năstase i-au dat acea șansă, spre deosebire, probabil, de liberalii respectivelor vremuri.

Căci, da, o spune tot mama premierului: în 1990, Victor s-a înscris la liberali. E drept, cuscra lui Ilie Sârbu nu ne spune de ce nu a mai continuat Victoraș cu ei, cu liberalii, dar putem presupune și singuri că PNL-ul de atunci nu i-a dat „o șansă”.

Mai mult, Mihai Deacu, un fost coleg de liceu al lui Victor Ponta, își amintește în filmul lui Iepan ce reproșuri dure îi adresa Ponta în 1990: că e un neocomunist retrograd (pentru că domnul Deacu veadea în Ion Iliescu un progresist); că nu-și dă seama că Iliescu este exponentul vechiului regim; că nu vede că doar de fațadă crează Iliescu o democrație și că trebuie dat jos de acolo.

Astăzi, de sub pulpana lui Ion Iliescu, la președinția României candidează Victor Ponta, nu Mihai Deacu.

Oare cine s-a dovedit a fi cu adevărat un neocomunist retrograd?

Oare vă dați seama cât de ușor va vinde Ponta orice și pe oricine, dacă, la schimb, primește șansa de a mai urca o treaptă?

romanialibera.ro

A fost deschis un dosar conform căruia procurorul Victor Ponta era suspectat de asasinarea procurorului Cristian Panait.

Publicat 10:53 | 27 Jul 2012

faz.net

Ziarul german „Frankfurter Allgemeine Zeitung” a publicat la 26 iulie un articol în care informează despre versiunea conform căreia prim-ministrul României, Victor Ponta, ar avea legătură cu moartea fostului său coleg de serviciu, procurorul Cristian Panait.

Procurorul Cristian Panait a decedat în 2002, la vârsta de 29 de ani, după ce a căzut de la fereastra apartamentului din Bucureşti în care locuia.

Ziarul german relevă că în acea perioadă procurorul Cristian Panait investiga un scandal de corupţie în care erau implicaţi oameni din anturajul liderului de atunci al PSD, Adrian Năstase.

Căderea fatală de la etaj, în seara zilei de 10 aprilie 2002, s-a întâmplat la scurt timp după ce Cristian Panait a fost vizitat la domiciliu de colegul său Victor Ponta, cu care ar fi avut un conflict din cauza viziunilor opuse în privinţa dosarului.

Cristian Panait

La autopsie au fost găsite urme de droguri în corpul lui Cristian Panait.

Iniţial, a fost deschis un dosar conform căruia procurorul Victor Ponta era suspectat de asasinarea procurorului Cristian Panait.

La scurt timp, însă, a fost avansată versiunea oficială conform căreia procurorul s-ar fi sinucis, scrie ziarul german.

Procurorul care investiga decesul lui Cristian Panait a fost lovit mortal de o maşină.

Autorul articolului din „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, Von Karl-Peter Schwarz, a stat de vorbă, la Bucureşti, cu Ela Simona Fica, o jurnalistă care l-a cunoscut personal pe procurorul Cristian Panait şi care a investigat acest caz.

Publicaţia germană o citează cu prudenţă pe jurnalistă, nepreluând acuzaţiile directe şi grave aduse de ea  lui Victor Ponta.

Concluzia jurnalistei române (cu grad militar) este că Victor Ponta a fost interesat de înlăturarea procurorului Cristian Panait şi că ulterior a fost răsplătit de PSD, cariera sa avansând.

„Victor Ponta este asasinul procurorului Cristian Panait!”, este titlul unui articol publicat la 17 martie 2011 de Simona Ela Fica pe Exploziv-news.ro.

Jurnalista îl acuză pe Victor Ponta că „l-a împins pe fereastră” pe Cristian Panait.

Simona Ela Fica

“Azi, 17 martie 2011, eu anunţ decesul procurorului Cristian Panait ca fiind un act criminal. Şi-l arăt cu degetul pe asasin: fostul procuror Victor Ponta! Îl arăt cu degetul mâinii stângi, pentru că în mâna dreaptă ţin dosarul nr. 177/P/2002, al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică.
Obiectul acestuia este „Moartea violentă a procurorului Cristian Panait. Inculpat: Ponta Viorel Victor”.
Dosarul a fost ţinut timp de nouă ani “la secret”.
L-am obţinut. Foarte greu. Recunosc, public, că l-am obţinut şantajând doi procurori obedienţi lui Adrian Năstase, se ştiu ei care. Am promis că nu le voi dezvălui infracţiunile şi mă voi ţine de promisiune. În fond, câteva evaziuni fiscale şi o spălare de bani, nu-s mai grave decât o crimă. Iar numele lor nu-s mai sonore ca al lui Ponta”, scrie Simona Ela Fica.

Iată declaraţia mătuşii lui Cristian Panait, anexată la dosar, potrivit jurnalistei: “Cristi m-a anunţat, când s-a întors de la serviciu, în jurul orei 17, că va avea o vizită şi să nu mă sperii dacă aud scandal.
A zis: Ori eu, ori ei! A specificat că vrea să lămurească nişte probleme de viaţă şi de moarte cu un coleg şi a spus numele Ponta.
Mi-a cerut să le pregătesc o cafea şi, dacă se poate ar fi mai bine să nu asist la discuţii.
În jurul orei 17:30 a venit musafirul aşteptat, iar eu, conform înţelegerii cu Cristi, am plecat în vizită la o vecină.
Ultima persoană care a venit la Cristi a fost acest Ponta”.

Femeia mai declara: “Am fost alertată de ceilalţi vecini că nepotul meu a căzut de la etaj. Ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la el au fost: câinele ăsta de Ponta m-a omorât! Apoi a mai spus ceva, dar nu am mai putut auzi, a intrat în comă”.

exploziv-news.ro

Simona Ela Fica scrie că “procurorul care a dat rezoluţia de începere a urmăririi penale împotriva lui Ponta a fost, în doi timpi şi trei mişcări, pensionat forţat, de către ministresa Rodica Stănoiu. Un alt procuror a luat “cazul” şi, la ordinele lui Botoş – procurorul de casă al lui Năstase şi Hrebenciuc, a falsificat toate probele astfel încât moartea procurorului Panait să pară o sinucidere”.

exploziv-news.ro

La 20 iulie 2012, Simona Ela Fica a făcut următoarea precizare pe Exploziv-news.ro:

“Pentru că mai mulţi cititori ne-au reproşat faptul că, din anul 2010, de când am anunţat că am intrat în posesia dosarului 117/P/2002 în care Victor Viorel Ponta era acuzat de asasinarea procurorului Cristian Nicolae Panait, nu am mai publicat niciun amănunt legat de acest subiect, îi înştiinţăm că am oprit continuarea anchetei ca urmare a faptului că nicio televiziune din România nu a dorit preluarea acestui caz, din motive lesne de înţeles, în ciuda faptului că dosarul penal aflat în posesia noastră deţine probe concludente, întocmite de procurori, medici legişti şi criminalişti din IGPR, în privinţa modului în care actualul premier NELEGITIM al României l-a ucis pe fostul lui coleg din Parchetul General.”

Elldor.Info

O dezbatere electorală cum nu mai sunt azi

Voi ce parere aveti?

Listă de români americani - Film, teatru.

Dustin Hoffman - actor

Lauren Bacall - actriță, căsătorită cu actorul american Humphrey Bogart.

Edward G. Robinson  - actor: Taxi Driver, Thelma and Louise, Reservoir Dogs, Pulp Fiction - doar câteva din filmele sale

Adrian Zmed – actor, cel mai cunoscut din serialul de televiziune T.J. Hooker.

Christian Calson - producător de film

A.L. Diamond - regizor scriitor de cărți comice - pictor, regizor de film, scenarist și producător de film 

Dan Nuțu - actor de teatru și de film de origine română

John Randolph - actor: Serpico, Prizzi's Honor. El este de asemenea un câștigător al premiului Tony pentru cel mai bun actor.

Steven Cojocaru -critic de modă, comentator TV în emisiuni de divertisment, și intervievatoare de celebrități 

John Florescu - producător executiv

Irina Gărdescu - actriță, emigrată în SUA în anul 1975

Anda Onesa - actriță, emigrată în SUA în anul 1991

David Cameron si viitorul Marii Britanii in Europa

"Viitorul Marii Britanii in Europa este important si nu functioneaza in mod corespunzator pentru noi in acest moment, de aceea trebuie sa facem unele schimbari", a declarat Cameron, conform Reuters.

"Daca stau pur si simplu aici si spun ca vom ramane in Europa cu orice pret, nu cred ca acest plan va functiona", a adaugat Cameron.

Premierul conservator a facut aceste declaratii in contextul in care liderul laburist, Ed Miliband, a criticat planul de organizare a unui referendum privind apartenenta Marii Britanii la UE, argumentand ca initiativa afecteaza increderea investitorilor straini.

Pentru atenuarea ascensiunii formatiunii nationaliste Partidul Independentei Marii Britanii (UKIP), David Cameron a anuntat recent ca doreste limitarea imigratiei provenind din alte state membre UE. In replica, Angela Merkel, cancelarul Germaniei, a avertizat ca o iesire a Marii Britanii din Uniunea Europeana a devenit "posibila".

Protv

Cristiana Anghel (PC): Aş da drept de vot celor care au stat trei luni în ţară în ultimul an. Ştiu România doar din fotografii

Cristiana Anghel, senatoarea grevistă aleasă pe listele PC, partid fondat de Dan Voiculescu, spune că ar trebui să aibă drept de vot doar românii care dovedesc că au stat în ţară cel puţin trei luni în ultimul an pentru că mulţi votanţi din diaspora au văzut România doar din fotografii.

„În 2009, diaspora şi Transilvania a spus că face bine, iar noi, ceilalţi, suntem nişte proşti! Şi a ieşit preşedintele celor care vin ca musafirii în ţară şi habar nu au ce suportam noi aici... În 2009 Basescu a câştigat un nou mandat cu voturile celor din diaspora...unii ştiu cum mai arată România doar din fotografii... Si da, poate că sună extremist. Aş da drept de vot doar celor care dovedesc că au stat în ţară cel puţin 3 luni în ultimele 12 luni“, a scris Cristiana Anghel, pe pagina sa de Facebook.
Adevarul.ro

Ex Ministru T.Corlatean departe de comunitatile romanesti si in trecut

August 2014

Reprezentanţii comunităţii româneşti din Serbia cer retragerea consulului general al României de la Zaicear, Iulian Niţu, pe care îl acuză că duce o politică anti-românească în Valea Timocului, care dăunează "grav" atât comunităţii, Ministerului Afacerilor Externe (MAE), cât şi României.

"Având în vedere problemele pe care le avem noi cu consulul general al României de la Zaicear, Iulian Niţu, şi problemele pe care le-a creat de la venirea în Serbia, de doi ani, adică a încercat prin toate modalităţile să strice tot ce a fost făcut bun în ani antetriori, creează noi lideri, noi organizaţii, încearcă să spargă organizaţiile vechi care au făcut ceva pentru românii din Serbia de răsărit, noi pentru asta cerem retragerea consulului de la Zaicear, pentru că dăunează grav atât comunităţii noastre, dar credem că dăunează grav şi Ministerului de Externe şi României printr-o politică pe care o pot numi anti-românească în Timoc", a declarat, luni, la Universitatea de Vară de la Izvoru Mureşului, Predrag Balasevic, preşedintele Partidului "Neamul Românesc" din Valea Timocului, citat de corespondentul MEDIAFAX.

Potrivit acestuia, românii din Serbia nu mai colaborează cu consulul general şi, cu toate că au insistat mult să se deschidă această reprezentanţă a României la Zaicear, susţin că, dacă ştiau că o să vină o persoană cum este Iulian Niţu, poate era mai mai bine ca acest consulat să nu se fi deschis, "pentru că el face o politică în defavoarea comunităţii româneşti din Timoc şi am ajuns în situaţia în care nu îl mai putem suporta".

Predrag Balasevic a precizat că a solicitat retragerea consulului general de la Zaicear şi Ministerului Afacerilor Externe român, însă până în prezent nu a primit niciun răspuns.

"Noi am avut anul trecut o întâlnire cu domnul Corlăţean (ministrul Afacerilor Externe - n.r.) în care i-am atras atenţia asupra acestei probleme, am trimis scrisori oriunde am putut să discutăm despre problema aceasta la cel mai înalt nivel, noi am discutat, am vorbit, am cerut, nu am văzut nicio reacţie până în prezent", a mai spus acesta.

La rândul său, preşedintele executiv al Fundaţiei Naţionale a Românilor de Pretutindeni, Eugen Popescu, a criticat diplomaţia românească, afirmând că "România nu a mai avut de multă vreme diplomaţi slabi ca cei din Serbia, care duc o politică anti-românească".

"Atât ambasadorul Banu, cât şi consulul de la Zaicear fac mai mult politică pro-sârbească decât pro-românească şi este de neînţeles cum sunt ţinuţi aceşti oameni de Ministerul de Externe în post de atâta vreme. Nu este deloc un motiv pentru a fi ţinuţi pe bani mulţi pe care statul român îi plăteşte doar ca să facă rău. România are nevoie de o diplomaţie pro-activă puternică, care să facă cinste unui stat care este membru NATO şi membru al UE. Nu trebuie să umble cu coloana vertebrală îndoită numai ca să fie invitată la tot felul de recepţii la Belgrad. Este de neînţeles de ce domnul ministru Corlăţean, care este un cunoscător aprofundat al Serbiei, al zonei şi al românilor din Serbia, este de acord să menţin astfel de indivizi în posturi acolo", a declarat Eugen Popescu.

La Universitatea de Vară de la Izvoru Mureşului participă aproximativ o sută de persoane, între care parlamentari de pe cele două maluri ale Prutului, miniştri, cursanţi din ţară şi din Republica Moldova, Ucraina, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Albania, Macedonia, precum şi conferenţiari din Cluj, Bucureşti, Iaşi, dar şi din Italia şi Germania, studenţi, masteranzi şi doctoranzi cu preocupări privind promovarea valorilor naţionale, convieţuirea interetnică şi afirmarea identităţii cultrale, lingvistice şi confesionale în medii multietnice.

mediafax

Viata dulce a unei comunitati.

DE CE CANADA? 10 MOTIVE, PE LINGA MULTE ALTELE

E o intrebare pe care multi dintre prietenii din Romania mi-o mai pun si azi, dupa 15 ani de canadienizare. Dincolo de chestiunile majore care fac din Canada un loc placut locuibil (cel putin), chestiunile aparent minore, care te lovesc zilnic sint cele care lasa urme vizibile. Evident, exista momente de nostalgie, de indoiala vizavi de cit de oportuna si necesara a fost alegerea migrarii. Insa tot chestiunile aparent minore si cotidiene sint cele care, in final ma linistesc.
Mi-a venit cheful sa scriu rindurile de fata aseara, dupa ce am pierdut telefonul mobil intr-unul din cele mai aglomerate supermarket-uri, Wal Mart. Cind am realizat disparitia celularului am format imediat numarul acestuia de pe telefonul sotiei. Dupa citeva apeluri mi-a raspuns o voce feminina; m-am prezentat si dupa citeva cuvinte mi s-a spus ca pot sa merg sa imi iau telefonul de la Customer Service. Cineva il gasise si l-a predat unui manager. Nu e prima oara, nici a doua oara, e a patra oara cind scenariul se repeta: pierd telefonul, sun la numarul meu, cineva raspunde si stabilim un loc de unde pot sa il recuperez si… atit. Niciodata nu s-a pus problema vreunei recompense cit de mica, pentu ca celor mai multi li se (si ni se) pare un fapt normal sa poti ajuta.
Si sa revin, de ce Canada?
Pentru ca vinzatoarele si casieritele imi zimbesc (nu numai mie) chiar si daca zimbetul face parte din pachetul profesional.
Pentru ca daca uit usa la masina larg deschisa intr-o parcare aglomerata peste noapte, a doua zi la prinz gasesc usa la fel de deschisa cu tot continutul masinii neatins.
Pentru ca politistii sint politicosi, atita vreme cit sint si eu la fel.
Pentru ca la orice restaurant merg chelnerii si chelneritele ma intreaba la jumatatea mesei cum e mincarea si daca mai doresc ceva.
Pentru ca pot sa returnez orice articol cumpar de la orice magazin (cu foarte mici si nesemnificative exceptii gen software si lenjerie).
Pentru ca vip-urile canadiene prefera anonimatul si discretia in fata ochilor publici.
Pentru ca programele de stiri sint plicticoase.
Pentru ca in Toronto gasesc toate bucatariile lumii.
Pentru ca nu trebuie sa dau ciubucuri (in afara de restaurante si asta deoarece chelnerii lucreaza la salariu minim pe economie tocmai din cauza bacsisurilor).
Si pentru ca Canada (iertare pentru insulta cacofonica) este o tara normala si linistita; pe alocuri, prea linistita pentru temperamentul meu si al semenilor mei transatlantic stramutati.

Daca cele de mai sus provin din experiente personale, experienta colegei Simona Catrina este poate si mai convingatoare: o prietena de-a ei, dupa o vizita si o tacla cu Simona, o suna sa ii spuna ca a uitat poseta intr-o statie de autobuz in urma cu circa doua ore. Asta in miezul zilei si intr-o zona centrala. Simona merge si recupereaza poseta nedeschisa din statia de autobuz dupa aproape trei ore.
Ei vedeti? D-aia.

Raul Dudnic
Canada
rauldudnic.com

Povestea controversată a primilor siamezi din lume: cum s-au însurat fraţii Bunker şi au avut 21 de copii

Dacă pereţii ar putea vorbi, cei din dormitorul fraţilor Bunker ar spune poveşti interesante. Patul lor matrimonial, în care au fost concepuţi 21 de copii, era suficient de încăpător pentru patru persoane: fraţii Chang şi Eng la mijloc, iar de-o parte şi de alta, soţiile acestora.

Chang şi Eng Bunker din Siam (Thailanda de astăzi) au fost primii siamezi, cei „datorită” cărora acest cuvânt a apărut în dicţionarele medicale. Potrivit unei noi biografii apărute, perechea a învins prejudecăţile din America şi Anglia secolului al XIX-lea.

Fraţii Bunker s-au născut în 1811 într-un sat pescăresc de lângă Bankok, Siam. Moaşele care i-au adus pe lume au fost terifiate de ligamentul care îi unea pe cei doi băieţi în jurul taliei. Mama acestora le-a salvat cel mai probabil viaţa atunci când a întors ligamentul şi a mutat bebeluşii astfel încât să se poată privi în ochi unul pe celălalt. I-a numit In şi Jun, Eng şi Chung fiind variantele englezeşti ale numelor acestora. De mici copii, Eng şi Chung au fost încurajaţi să facă exerciţii fizice şi să încerce să întindă ligamentul care le unea trupurile, reuşind astfel să creeze o distanţă de aproximativ 14 centimetri, destul cât să poată alerga sau înota.

Dacă un anume comerciant britanic nu le ieşea în cale pe când erau adolescenţi, viaţa celor doi băieţi s-ar fi consumat în satul în care s-au născut. Robert Hunter a fost cel care a recunoscut potenţialul comercial al siamezilor, după ce a crezut că sunt „un soi ciudat de animal” atunci când i-a văzut înotând în râu. Bărbatul i-a convins cu uşurinţă pe părinţii băieţilor să-l lase să-i ia cu el în Vest, unde urma să fie expuşi spre deliciul publicului curios. După cinci ani de negocieri cu regele Siamului şi puţin ajutor din partea unui căpitan de vapor, Abel Coffin, gemenii au părăsit micuţul sat pescăresc în care s-au născut. Tatăl băieţilor a murit când aceştia erau mici, iar mama lor a primit 500 de dolari timp de 30 de luni din partea lui Hunter şi a lui Coffin. Pe vasul care-i ducea spre Massachsetts, Eng şi Chung au demonstrat, prin intermediul translatorului care îi însoţea, că sunt extrem de isteţi şi coordonaţi. Cariera lor a început, totuşi, ca oameni de spectacol. Gemenii au făcut senzaţie în Boston şi în teatrele din Statele Unite, unde făceau spectacole de câte patru ore pe zi, şase zile pe săptămână. Publicul rămânea cu gura căscată când siamezii făceau tumbe, jucau dame sau şah. Deşi Coffin spunea că el şi Hunter sunt stăpânii celor doi, băieţii erau plătiţi bine pentru munca depusă.

Cum nu mulţi gemeni uniţi supravieţuiau, doctorii şi oamenii de ştiinţă americani şi britanici au fost de-a dreptul impresionaţi de fraţii Bunker şi au cerut să îi examineze. La aproape 1.60 înălţime, gemenii erau complet dezvoltaţi, iar ligamentul lor era de mărimea unui braţ de copil. În urma studiilor, s-a observat că Eng şi Chung simţeau dacă unul din ei era gâdilat şi simţeau gustul mâncării atunci când celălalt mânca. Totuşi, nu puteau auzi dacă cineva îi şoptea ceva unuia dintre ei şi nu simţeau dacă unul din ei era ciupit de mână, de exemplu. Deşi ambii erau inteligenţi, Chung îl domina pe Eng, căruia rar îi venea rândul să vorbească.

Întrebarea care îi măcina pe doctori: puteau fi despărţiţi şi să supravieţuiască?

Unii medici spuneau că aceştia ar putea di despărţiţi în siguranţă, în timp ce alţii că o intervenţie le-ar fi fatală, însă Sir Astley Cooper, „Leul Chirurgiei Britanice”, era sigur de un lucru: „Băieţii ăştia fac mult mai mulţi bani împreună, decât ar face dacă ar fi separaţi. De ce să îi separăm. Sunt foarte fericiţi aşa cum sunt”, spunea Cooper.

În ciuda afecţiunii lor şi a prejudecăţilor, Eng şi Chung erau, la vârsta de 20 de ani, sănătoşi, educaţi şi bogaţi. Aveau propriul manager şi cereau să fie respectaţi, neacceptând comentarii răutăcioase, în special din partea celor care spuneau că mama lor i-a vândut în sclavie. Siamezii erau oameni de spectacol şi au realizat că diformitatea lor era un izvor de bogăţie. Următorii şapte ani i-au petrecut pe drumuri, iar în cele trei luni pe care le-au petrecut la Muzeul de Curiozităţi din New York s-au împrietenit cu James Calloway, un tânăr doctor care i-a invitat să îl urmeze în Carolina de Nord.

Sătui să fie expuşi şi tânjind după o viaţă normală, siamezii au acceptat lui Calloway. Acolo au dobândit cetăţenie americană şi şi-au luat prenumele „Bunker”. Îndrăzneţi şi cu un simţ al afacerilor dezvoltat, Eng şi Chung şi-au deschis un magazin şi au cumpărat 80 de hectare de pământ, pe care au construit o fermă şi o casă spaţioasă. Gemenii vânduţi în adolescenţă au devenit stăpânii unui număr mare de sclavi, care munceau pe plantaţii.

Chiar dacă pe plan financiar se aflau în plină dezvoltare, din viaţa fraţilor Bunker lipsea ceva. Fraţilor le plăcea compania femeilor atractive, cu care se implicau deseori în discuţii, însă lumea privea nevoile fizice ale celor doi drept o glumă. Ziarele vremii au publicat, de-a lungul timpului, foarte multe poveşti speculative pe baza întâlnirilor dintre siamezi şi femeile cu erau văzuţi. O londoneză a declarat că s-a îndrăgostit nebuneşte de unul din ei, însă nu a dorit să se căsătorească de teamă să nu fie acuzată de bigamie. O altă admiratoare a povestit că, deşi s-a îndrăgostit de Chang, a renunţat la ideea căsătoriei după ce a realizat că un „divorţ” de Eng nu intra în discuţie.

Autor: Madalina Batrinca
Historia.ro

Teodor Melescanu Ministru de externe

Teodor Meleșcau a depus jurământul la Palatul Cotroceni, pentru funcția de ministru de Externe, la ora 17.30, în prezența președintelui Traian Băsescu și a premierului Victor Ponta. 

Teodor Meleșcau a depus jurământul la Palatul Cotroceni, pentru funcția de ministru de Externe, la ora 17.30. 

Președintele Traian Băsescu a declarat înainte de depunerea jurămânului, că nu l-ar fi numit nici pe Meleșcanu în funcția de ministru de Externe.

”Cred că demsia lui Corlățean a intervenit prea tarziu, dânsul trebuia să își asume eșecul din 2 noiembrie. Nici pe dvs nu v-aș fi numit, dar o fac datorită urgenței și mai ales, am rămas cu declarația dvs că dacă ați fi fost ministru de externe, nu s-ar fi întamplat ce s-a intamplat în turul 2 al alegerilor cu votul din diaspora. Având încredere în ce ați spus public, vă invit să depuneți jurământul”, a spus Băsescu.

Enigma vizitei lui Ceausescu la Teheran

Ion Stoian, ultimul ministru de Externe comunist, l-a însoţit pe Ceauşescu în ultima sa vizită în străinătate. El explică pentru „Adevărul“ de ce în 18-20 decembrie 1989, când Timişoara era în fierbere, preşedintele României s-a dus în Iran.

 
În 18- 20 decembrie 1989, când la Timişoara se murea pe străzi, Nicolae Ceauşescu a făcut ultima sa vizită în străinătate. În capitala Iranului, la Teheran, la invitaţia preşedintelui iranian Ali Akbar Hashemi Rafsanjani. Având în vedere enigmele evenimentelor în curs, presa atribuie încă acelei vizite cauze şi efecte fantastice. Ce-a fost aşa de extraordinar acolo încât n-a amânat-o Ceauşescu?

Ion Stoian: Să ştiţi că nu am adus niciun terorist de acolo, cum s-a scris. Toţi cei din avion au fost sub semnătura mea, a lui Nicolcioiu (şeful Protocolului - n.red.) şi a lui Neagoe (şeful Direcţiei a V-a - n red.). Eu sunt autorul vizitei lui Ceauşescu în Iran, mă aveţi în faţă.

De când şi pentru ce fusese antamată?
Fusesem trimis de Ceauşescu cu un mesaj la Rafsanjani, preşedintele Iranului, în septembrie 1989. De ce? Fusese la noi Najibullah, preşedintele Afganistanului, omul ruşilor. În 25 august participase la o conferinţă internaţională pe tema nealiniaţilor, la Belgrad. De-acolo, Najibullah s-a oprit la Bucureşti. Am luat masa împreună cu el şi cu Nicolae Ceauşescu.

Najibullah i-a cerut bunele oficii pe lângă guvernul sau preşedintele iranian pentru contactarea unor grupări de afgani din Iran şi Pakistan. Iar Nicolae Ceauşescu m-a desemnat ca trimis special al lui la preşedintele Iranului. Şi m-am dus în 4-5 septembrie 1989. Îl cunoscusem întâmplător pe ministrul de externe al Iranului. Era un medic pediatru. Cum s-au derulat lucrurile? Am înmânat mesajul, l-a citit şi am adus o chestiune nouă în discuţie. Că în dezvoltarea economică pe noi ne-ar interesa o cantitate mai mare de ţiţei, gaze naturale... M-a lăsat în seama primului său adjunct, Vaiazi, consilier pe probleme internaţionale al lui Rafsanjani. Am ieşit de la ministrul de Externe, însoţit de Vaiazi, care mi-a spus: „Domnule Stoian, vă rog luaţi aici loc, eu mai am încă treabă cu domnul preşedinte...“ L-am aşteptat cam o oră şi am plecat să mâncăm. Eu cu el. Nu l-am luat la discuţii şi pe ambasadorul nostru.

În restaurant, Vaiazi zice să ne retragem pe terasă doar cu translatorul meu de limbă farsi-română. M-a întrebat cum ar privi Ceauşescu o eventuală invitaţie de-a face o vizită în Iran?, mi-a zis acolo. Ştiam că ar aproba, dar am zis că„nu pot să mă angajez, dar dacă vrei o părere...“ Şi l-am lăsat să înţeleagă acordul. A rămas să discutăm că, în acest caz, să trimit o telegramă ambasadorului nostru; iar el, Vaiazi, va veni să stabilim amănuntele vizitei şi cu propuneri. Nu i-am spus nimic ambasadorului nostru în Iran de teamă să nu clămpănească în cercuri diplomatice. Dar i-am trimis o telegramă lui Ceauşescu. O chestie bună – îmi zice la sosire. Şi ia calendarul să stabilim. Înainte de Congres avem treabă multă, aşa că mai bine pentru 17-20 decembrie. Foarte bine, am dat telegrama iar ambasadorul nostru a rămas tâmpit când a văzut-o.

De ce n-a fost şi Elena Ceauşescu în Iran?
Pentru că ei nu aveau o femeie în protocol. Cu ea nu am vorbit o iotă despre vizita aceasta. După ce am stabilit cu Nicolae Ceauşescu ce discuţii să facem, o săptămână înainte de vizita la Teheran, s-a întâlnit comisia mixtă româno-iraniană de colaborare economico-ştiinţifică. Am dat un comunicat de vreo patru pagini cu ce convenisem... Mai aveam însă două probleme de soluţionat. În privinţa Afganistanului, noi vorbeam despre concesii reciproce pentru formarea unui stat democratic, independent. Iar ei, de un stat democratic, islamic... Nu voiau să scoată cuvântul islamic. M-am dus la Nicolae Ceauşescu pe 17, chiar înainte de şedinţa cu nenorocirea. Iar el zice că rezolvăm pe avion, că avem patru ore de mers. Dar în avion nu a ieşit din camera sa de odihnă.

Ceva deosebit în asta?!
De regulă, după decolare îşi scotea haina în cabina lui de odihnă. Apoi venea cu noi în salon, unde erau canapele. Atunci, abia cu un sfert de oră înainte de aterizarea avionului, a ieşit din cabina lui. Zice – să-mi arăţi şi mie care e preşedintele. Şi atât.

GRÂU CONTRA ŢIŢEI

Despre demonstraţiile de la Timişoara n-a vorbit, înţeleg, decât în şedinţele CPEx sau în biroul lui din CC... De ce era atât de importantă vizita în Iran?
După discuţiile comisiei mixte urma să fie stabilit cât ţiţei şi câte gaze să ne dea Iranul. Dar nu voiam să fim prea dependenţi nici de ei, pentru că erau capricioşi... În discuţii, la un moment dat, Rafsanjani zice: Domnule Ceauşescu, aveţi greutăţi, şi noi avem greutăţi; nu suntem o ţară agricolă, avem nevoie de grâu. Vă rog să ne aprobaţi import de grâu din România. Ce cantitate vreţi? - întreabă Ceauşescu. Orice cantitate, zice acela. Vă putem da 2-3 milioane de tone de grâu începând din ianuarie, zice Ceauşescu. Să stabilim contractele. Avem şi noi nevoie de ţiţei, gaz. Iar ăla zice, şi el, da. Şi s-a stabilit la 5 milioane tone de ţiţei în anul 1990, cu posibilităţi de creştere până la 10 milioane de tone în 2-3 ani. La gaze — 5 milioane de metri cubi, cu posibilitatea creşterii la 10 milioane prin conducta ce trece prin URSS.

Cum aţi comentat, partea română, rezultatele vizitei?
Ceauşescu a fost foarte încântat. Dar aveam noi 3 milioane tone de grâu?! Vin în ţară şi-l sun pe Zamfir, directorul nostru general peste rezervele de cereale: Spune-mi şi mie ce-avem noi în depozitul statului. 10, 5 milioane tone de cereale, a zis el. Atât aveam în 20 decembrie 1989.

Şi-atunci, de ce „se dădea“ pâinea pe cartelă?
N-am înţeles.

De ce nu l-aţi întrebat pe „mai marele“ peste toţi?
N-am avut curaj. La întrebări, mai ales soaţa ar fi sărit imediat cu „nepricepuţii ăştia“... Asta a fost vizita în Iran.

Timişoara, subiect tabu

Ce-a făcut el în timpul vizitei? Eraţi ministru de Externe, iar el învinuia agenturile străine de manifestaţiile din Timişoara... N-aţi discutat despre ce era în ţară?
La Teheran nu am stat în aceeaşi reşedinţă. Ceva s-a întâmplat însă. De regulă, când eram plecat în străinătate, primeam zilnic informaţii din minister. Era normal — ca să ştiu răspunde la posibile întrebări. De data aceasta n-am primit decât o singură telegramă pe chestiuni minore. Când am venit, Duma (ministru secretar de stat la MAE, n.red.) avea un dosar cu mai mult de 20 de telegrame reţinute pentru mine. Îl întreb de ce nu mi le-a trimis. Iar el răspunde că a primit dispoziţie de la Tovarăşa să nu-mi trimită mie nimic. Că trimite dânsa pe calea ce-o are.

Ce cale avea Elena Ceauşescu?
Nicolae Ceauşescu avea telefon direct şi în avion. Dar eu am fost trei zile fără radio, fără informaţii. În seara de 20 decembrie, am fost la biroul lui Ceauşescu şi i-am spus că am primit telegrame internaţionale de ameninţare la adresa României.

Ce anume?
Declaraţia ministrului de Externe francez că va privi cu înţelegere o eventuală pătrundere a trupelor sovietice în România. La două ore distanţă, declaraţia secretarului de stat Baker că SUA sunt de acord cu poziţia Franţei. Apoi Matyas Szüros, preşedintele interimar al Ungariei, care declară că, având în vedere situaţia din România, crede că a sosit timpul să eliberăm teritoriul carpato-dunărean ce le aparţine. Erau apoi şi informaţiile primite pe alte căi.

Serviciile speciale informau că în ziua de 19 decembrie a avut loc întâlnirea şefilor adjuncţi ai Statelor Majore din ţările Tratatului de la Varşovia, la Kiev, pentru a discuta situaţia din România. România nu a fost invitată. Se mai informa şi că la Ungheni, pe râul Prut, se pusese podul de vase până la jumătatea apei. I le-am dus lui Nicolae Ceauşescu, în 20 seara, la biroul lui din CC. Am avut impresia că ştia deja câte ceva. A spus: «Da, urmărim atent această chestiune, avem informaţii că sovieticii or să intre în România, că se pregătesc... Invită ambasadorii ţărilor socialiste şi pe ceilalţi şi comunică-le că Guvernul român... ştii tu ce să le spui.» M-am dus în acceaşi seară şi am invitat ambasadorii. Întâi din ţările socialiste, apoi pe cei ai Pakistanului, Indiei... Au luat notă şi gata.

Până la 2 noaptea am stat pe baricadă. Urma ca a doua zi să-i chem şi pe ambasadorii ţărilor din NATO. Dar a doua zi s-a întâmplat ce s-a întâmplat în Bucureşti. Am fost chemat şi eu să merg la miting. S-a întâmplat busculada şi mi-am dat seama că e pierdută cauza. Am ajuns la minister pe la 16-17 seara. Şi m-a întrebat Nicolae Ceauşescu dacă am chemat ambasadorii. Am spus că n-am putut. Şi s-a terminat... S-a terminat.

Dar el pe ce se baza că poate continua încă?... Tot momentul ’68?
A avut şi el o judecată... Dar nu mai erau aceleaşi guverne în ţările socialiste. El era singurul dintre vechii conducători. Se schimbase şi orientarea, şi gândirea... Am fost foarte supărat pe Securitate. Am avut discuţii dure cu Vlad (Iulian Vlad, şeful Securităţii, n. red).

Cum a sfârşit pentru dvs. „epoca Ceauşescu“?
Am stat în Ministerul de Externe până în 28 decembrie. Am răspuns la telegramele tuturor celor care ne trimiseseră. În 21 decembrie, Bucur, ambasadorul nostru de la Moscova, a fost chemat la adjunctul ministrului de Externe sovietic. Acela i-a zis că a fost informat că, la nivel înalt, se spune la Bucureşti că URSS se pregăteşte să intervină cu trupele în România. Asta e o chestiune foarte serioasă, o să studiem cu mare atenţie, zicea sovieticul... I-am zis lui Bucur: „Ce-ai făcut? Ai tăcut?!“ Se speriase şi el... Am ţinut piept acestor chestiuni. Şi am fost arestat pe 19 ianuarie 1990. Pentru subminarea economiei naţionale şi genocid. Pe mine mă frământă şi acum acea umilinţă şi nedreptate. De ce ne-au arestat? De ce ne-au făcut percheziţie acasă? Sunt sătul de umilinţe nemeritate. M-au arestat pe 19 ianuarie şi şi-au dat seama că n-au mandat abia în 25-26 martie. Armata l-a trădat pe Ceauşescu, Armata a tras, Armata a omorât oameni, Armata m-a condamnat. Slavă Armatei Române!

Cine e Ion Stoian
Ion Stoian s-a născut în 1927 la Telega (Prahova). A intrat în Partidul Comunist în 1945. A fost promovat încă din 1959 în structurile centrale politice. Printre funcţiile însemnate pe care le-a îndeplinit au fost: şef secţie Literatură şi artă a CC al PCR (1965-1968); rector al Academiei „Ştefan Gheorghiu“ (1968-1971); prim-secretar al Judeţenei de Partid Constanţa (1979-1983); membru al CC al PCR (1965-1989) şi secretar al CC al PCR (1984 - noiembrie 1989), ministrul Afacerilor Externe (4 noiembrie-22 decembrie 1989).  

Diaspora si razbunarea

Răzbunarea românilor din diaspora poate întoarce aroganța angajaților din ambasade față de cei care voiau să voteze, împotriva PSD. Indignați și umiliți că nu au putut vota în turul I în străinătate, români din diaspora dau telefoane acasă, la părinți și bunici și le cer să nu voteze cu Ponta la alegerile din 16 noiembrie având un instrument năpraznic de negociere. În județul Vaslui de exemplu, statistica în 2013 arăta că sunt plecate la muncă în străinătate peste 100.000 de persoane. Comunitatea vasluienilor de peste hotare este foarte unită. În Spania se organizează chiar mini-campionate de fotbal între echipe formate din consăteni: Comuna X contra Comuna Y. Comunitatea e foarte activa pe facebook și a pornit un război cu Ponta și PSD. Rând pe rând, aceștia au început să-și sune părinții și bunicii rămași în țară să le ceară să nu voteze duminica viitoare cu Ponta, promițându-le că dacă nu fac asta nu vor mai veni în țară nici măcar în vizită și anunțându-i că duminică seara îi vor suna și îi vor pune sa spună sub jurământ cu cine au votat. Noi nu știm ce vor alege mamele sau bunicile între copiii lor și mult iubiții Ponta-PSD dar avem o bănuială. Românii din diaspora, înghețați la cozile de la secțiile de vot și lipsiți de dreptul lor fundamental, au început lupta cu sistemul PSD-isto-comunist: au scandat împotriva comuniștilor în fața ambasadelor, au trimis scrisori deschise adresate lui Ponta, au făcut petiții iar acum dau asaltul final: îl lasă pe Ponta fără voturi. Lovitura e cu atât mai năpraznică cu cât aceste voturi vor apărea în sondaje ca fiind în continuare ale lui Victor Ponta, pentru că bătrâneii nu vor răspunde la întrebarea pusă de operatorii sondajelor „cu cine votați?” altceva decât „Victor Ponta”. Dar de teamă că nu-și vor mai vedea copiii și neputând jura strâmb, oamenii, cu frica lui Dumnezeu, ori nu se vor duce la vot, ori își vor anula votul, ori vor vota cu Iohannis, așa cum le-au cerut copiii. Un singur român din diaspora îl poate văduvi pe Ponta de unul până la patru voturi în țară. Ghinion!
sursa:curentul.info

Premierul Ponta uita data de 2 noiembrie

Premierul Victor Ponta susține că, din informațiile pe care le are, protestele de ieri din Timișoara, Cluj sau București au fost organizate de ACL și Traian Băsescu. Ponta susține că aceste proteste sunt o pregătire a echipei ACL-Traian Băsescu, pentru a contesta turul II al alegerilor prezidențiale.

”Duminica viitoare, planul lui Băsescu, dacă nu este un scor foarte mare, este să conteste votul, să vină şi să spună "rămân eu preşedinte". Şi pentru ei există sancţiuni locale

Cei de la ACL, care au organizat o parte, nu toate protestele de ieri, au confiscat această temă a diasporei.

Totul este de fapt o pregătire de confiscare a temei diasporei în care, dacă nu este o diferență foarte mare, domnul Băsescu și domnul Iohannis să vină și conteste alegerile”, a declarat Victor Ponta, la Antena 3.

Ponta a ținut să transmită un mesaj pentru românii din diaspora și a explicat că s-au luat toate măsurile pentru a se asigura un vot fără incidente. Premierul a dat asigurări că ”duminică nimeni nu-și va bate joc de votul lor așa cum s-a întâmplat în 2012”.

”Nemulţumirea celor din diaspora este legitimă şi, dacă vor să voteze românii, trebuie să voteze. Vor vota cei din afară”, a mai spus Ponta.
Sursa:stiripesurse.ro